AMBIȚII EȘUATE
Spectatorul care vrea să vizioneze “Prof.” la Teatrul Act va fi întâmpinat de câteva polițiste cu pulane, autoritare, care îi cer să se alinieze pe lângă pereții culoarului ce duce la pătrunderea în sala unde, deocamdată, i s-a refuzat intrarea. La ora începerii spectacolului, “o mașină a poliției” se oprește pe Calea Victoriei în dreptul sediului Teatrului Act. Însoțit de polițiști, coboară din mașină în stradă, cu cătușe la mâini, cineva, care vom afla apoi că este profesorul (Adrian Titieni), cel care dă și titlul spectacolului. Spectaculos început, poți spune, dar artificial conceput constați, când vezi reprezentația și rămâi nedumerit de tratarea tematică a scrierii belgianului Jean-Pierre Dopagne de a avretiza asupra pericolului degradării tinerei generații lipsită de interes pentru studiu și de respect pentru dascăli. Se permite apoi, intrarea în sală a spectatorilor și li se oferă, până își găsesc locurile, o muzică banală cu scop, bănuim, să le liniștească nervozitatea iscată de acest “prolog” lipsit de sens în raport cu scrierea belgianului. Constată apoi, spectatorul prezența în scenă a unei tribune protejată de sticlă, de unde oricine bănuiește că se va adresa publicului, deținutul adus de poliție. Curiozitatea spectatorilor, firește, poate să crească. Brusc se ridică din public, o tânără plăcută ca înfățișare care încearcă să ne avertizeze moralizator despre ce va urma. Mai târziu va pricepe publicul că ea, Marie (Camelia Pintilie), ar fi fata profesorului cu cătușe. Intervenția sa pentru lansarea acțiunii este simplistă, fără miez emoțional, captivant. Apare fără cătușe și profesorul însoțit de un polițist cu ochelari negrii care vrea să ne explice că autoritățile i-au dat dreptul să facă destăinuiri publice despre cauzele faptei pentru care este în pușcărie. Așa începe spectacolul “Prof.” o adaptare neinspirată după trilogia lui Jean-Pierre Dopagne, “Profu’ ” , “Portrete de familie” și “Protagonista”, concepută de Adrian Titieni, Eliza Bercu-Bodeanu și Cristian Dumitrescu. Se pare că primii doi, actori, și-au dorit monologuri generoase, iar regizorul, Cristian Dumitrescu a încercat să le servească dorințele și a acceptat amestecarea de-a valma de replici din cele trei scrieri ale dramaturgului.
Vor susține mereu monologuri mai scurte și mai lungi, o mamă (Eliza Bercu-Bodeanu) și profesorul (Adrian Titieni). Prin scenariu-adaptare după trei texte cu specificări precizate și prin titlu, manifestările celor doi par ilogice. Un profesor de literatură exasperat de comportamentul elevilor dintr-o clasă terminală de liceu, ce au ajuns să violeze și o tânără profesoară stagiară, ajunge disperat să împuște o parte din ei. Printre ei se află și fiul mamei, căreia “adaptarea” îi dă rolul cel mai important în spectacol, de argumentare a calităților odraslei sale, sporind confuzia mesajului viziunii regizorale. În spectacolul fără logică al viziunii regizorale datorate lui Cristian Dumitrescu, personajul mamei venit din “Portrete de familie”, ne mai povestește, fără de legătură de fapt, cu drama profesorului, și de tragedia Ifigeniei lui Euripide ! Regia intenționează, fără credibilitate, ca în fiecare monolog al personajelor centrale, acestea să își ia drept parteneri spectatorii. Relația interactivă cu publicul este însă, inexistent coordonată regizoral înr-un spațiu de joc neconvențional. Spectacolul are mai multe finaluri fals impuse de regie, ca sfârșitul său să fie întâlnirea în lumea cealaltă, în semi - întuneric, a profesorului cu fiul mamei, elevul ucis, sugerând penibil că toți trebuie iertați de cele făptuite ! Acceptarea la Teatru Act , un teatru independent de prestigiu, a acestui proiect fragil, este surprinzătoare, dar are, firește, și o motivare de ordin financiar a subvenționării. Spectacolul este o producție a Teatrului Act, Sigma ART și ArCuB.
Ambițiile regizorului Cristian Dumitrescu de a prezenta problemele actuale ale învățământului, eșuează prin exagerări și efecte derizorii, la care se mai adaugă și trimiteri forțate spre situația dascălilor de la noi. Viziunea sa regizorală deturnează sensurile scrierii lui Jean-Pierre Dopagne. Își dorește o tragicomedie lipsită însă, de substanța autorului. În principal, dramaturgul condamnă și motivează superficialitatea generației tinere, dar și pe cea a celei adulte, argumentează dramatic un conflict special și actual între generații. Adaptarea facilă a trilogiei, duce la un scenariu confuz ca mesaj, ce amestecă fără rost relațional cu tematica, amintirile mamei, mărturiile profesorului, constatările fiicei sale și ale elevului ucis. Adaptarea este … un ghiveci cu personaje argument, pentru ce ? Pentru a demonstra împăciutorist că fiecare personaj ar avea dreptatea sa !? Cristian Dumitrescu a vrut să șocheze prin ambalajul spectacolului cu polițiști, dar nu a reușit să transmită coerent nici o idee și a distrus cu sprijinul adaptării consistența scrierii.
Deranjant este că regizorul nu a știut să pună în valoare actorii. Adrian Titieni este o personalitate a teatrului nostru, iar acum, se căsnește să explice nemulțumirile profesorului ajuns în cătușe. Interpretarea sa este modestă, nu atinge profunzimile personajului. Eliza Bercu-Bodeanu ar trebui să prezinte portretul mamei. Ambițioasă, această actriță, cunoscută doar prin regia spectacolului “Iarna” de la ArCuB, nu reușește însă, să dea măcar în linii mari sugestia credibilă a mamei marcată de dispariția fiului. Jocul său este exterior, fals, amatoristic. Șovăitoare în stabilirea unei relații cu tatăl său obligat la destăinuiri, este Cătălina Pintilie în rolul fiicei. Distribuția se completează prin numeroși tineri, bănuim studenți la actorie, într-o figurație fără rost solicitată de regie.
“Prof.” poate fi considerat un eșec pe un text bine conceput de autor, devenit pretext pentru ambițiile deșarte a multor dintre cei din echipa proiectului, regie, unii actori, etc.
P.S. Răzvan Vasilescu a susținut în teatrul independent, și poate chiar și mai prezintă, un recital de excepție cu “Profu’ “ lui Jean-Pierre Dopagne. Singur, pe o scenă goală, rostea monologul destăinuirilor profesorului, ținând publicul cu respirația tăiată într-un continuu suspans. Nu a apelat la vreun regizor, ci singur a susținut o “lecție” de teatru adevărat, provocator de emoție și gând de judecarea tematicii alese. Putea fi recitalul său un subiect de inspirație pentru ambițioșii din echipa găzduită deTeatrul Act.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu