“RAȚA SĂLBATICĂ” – TEATRUL “BULANDRA” (Sala “LIVIU CIULEI”)

O FINĂ ANALIZĂ SCENICĂ A UNEI PIESE UITATE

         Teatrul “Bulandra” a pornit în forță o nouă stagiune. Încă din timpul Festivalului Internațional “George Enescu” a lansat un spectacol de excepție “The Bach Files” în regia lui Alexandru Darie pe care îl vom revedea pe parcursul stagiunii. A urmat de curând “Rața sălbatică” în regia lui Peter Kerek și se lansează în zilele următoare “Marmura” în regia lui Yuri Kordonsky și “Carusel” în regia lui Andrei Șerban.

         Înscrierea în repertoriu a unei piese de Ibsen, un clasic al dramaturgiei universale, se întâmplă mai rar în repertoriile teatrelor noastre. Henrik Ibsen, coleg de generație cu Cehov, apropiat de acesta prin acordarea atenției sporite pentru profilul psihologic al personajelor, are întodeauna ca motiv tematic central probleme sociale majore. Piesele norvegianului rămân actuale mereu prin tematică.

         “Rața sălbatică” scrisă în 1884 se dezvoltă pe două planuri, specifice actualității. Definește în planul doi cadrul social dominat de bogătașul Werker, om de afaceri aflat în conflict cu fiul său Georges, ca în planul principal să se facă simțite pregnant efectele manifestărilor lui Werker în familia modestă a lui Hjalmar Ekdal. Regizorul Peter Kerek adaptează discret piesa, reduce personajele din planul secund, oferind teatral esența textului printr-o ireproșabilă analiză psihologică a celor ce se confruntă dramatic pe drumul existenței cu imposibilitatea de a afla căi salvatoare prin respectarea adevărului și moralității. Regizorul conduce acțiunea în scenografia aparent simplă, inspitat creată de Octavian Neculai. Scena este o pantă ca și drumul în viață a personajului central Hjalmar Ekdal, cu un fundal din trunchiuri de mesteceni frânte, cu puține elemente de mobilier. Spațiul de joc este ușor adaptabil locurilor acțiunii, important fiind podul în care trăiește familia sărmană a lui Hjalmar, iar prin  podeau se întrezărește locul care ar găzdui o rață sălbatică, elementul simbolic al dramei. Costumele sunt moderne, atemporale. Atmosfera fiecărui moment scenic este configurată și prin jocul luminilor manevrate prin lighting design Alexandru Darie. 

         Regizorul Peter Kerek se apleacă atent pentru descifrarea în profunzime a textului prin urmărirea provocatoare a evoluției fiecărui personaj și își alege o distribuție de aur. În intenția de a puncta profilul personajelor, în prima parte a reprezentației, regia aplică însă, un ritm prea lent, ca în cea de a doua parte spectacolul să impresioneze prin configurarea în forță a conflictului. Peter Kerek conduce actorii ca mijloc principal de exprimare scenică a viziunii sale regizorale și nu le stânjenește interpretarea prin elemente derizorii, exterioare de imagine teatrală.

Un personaj cu doar câteva intervenții, importante însă, Werkel, revine lui Victor Rebengiuc. Actorul definește perfect tipologia omului de afaceri, stăpân pe sine care încearcă să își spele păcatele din trecut, relația cu Gina, fosta servitoare din casa sa. Într-un alt personaj de plan secund, bătrânul Ekdal, tatăl lui Hjalmar, prilejuiește bucuria întâlnirii cu Constantin Cojocaru. Bătrânul provenit din armată, rămas cu gândul la trecut, este opozant ca stare socială lui Werkel, iar actorul cu măestrie redă acest personaj-argument pentru conflict. Doctorul Relling, personaj venit parcă din scrierile lui Cehov, prinde viață în interpretarea lui Adrian Titieni. Cu măsură lansează accente comice situațiilor în care e implicat cu beția sa continuă doctorul, dar sugerează remarcabil și modul înțelept de judecare a momentelor dramatic tensionate din jur. Victor Rebengiuc, Constantin Cojocaru și Adrian Titieni demonstrează că indiferent de amplitudinea partiturii, marii actori pot realiza adevărate bijuterii când cred în conceptul regizoral.

Personajul central, Hjalmar Ekdal, prilejuiește lui Gheorghe Ifrim, apreciat și cunoscut mai mult pentru evoluții în roluri cu tentă comică, a arăta o altă latură a talentului său. Admirabil definește actorul caracterizarea omului cu un caracter slab, nehotărât, cu eșecuri în viață ce caută fără vlagă să realizeze o “invenție” ca fotograf, profesie la care a ajuns ajutat de Werkel. Confruntările lui Hjalmar cu dezvăluirea trecutului soției sale Gina, situația dramatică în care se află descoperind că Hedvig, nu este fiica sa, actorul le susține desăvârșit, dezvoltând minuțios prin amănunte de expresie linia caracterială a personajului. Excelent concepe și trăiește credibil, Manuela Ciucur, stările prin care trece Gina, soția lui Hjalmar, fosta femeia de serviciu a lui Werkel. Gina sa se agită ca o gospodină, cu mopul în mână, dar actrița sugerează mereu frământările interioare, grijile acestei femei. Când Gina recunoaște fosta relație cu Werkel din care ar fi rezultat Hedvig, actriță trăiește cu forță dramatică, explozia unui suflet chinuit care spera la găsirea liniștii interioare în familie. Gina în interpretarea sa apare ca un om simplu, sensibil care luptă încrâncenat cu destinul. Se remarcă din nou tânăra actriță Ioana Anton în Hedvig, fata de 14 ani a familiei lui Hjalmar, ce trimite la titlul simbolic al piesei. Desenează prin multiple nuanțe proflulu “sălbatic” al adolescentei care frenetic își arată prețuirea față de cel considerat tatăl ei. Ioana Anton se dovedește a fi o actriță vârf de lance a generației sale. Căutător al adevărului poate și pentru a își răni tatăl, Georges Werkel, e interpretat cu subtilitate de Șerban Pavlu. Actorul sugerează și ambiguitatea lui Georges prin susținerea cu abilitate a relațiilor cu fiecare personaj aflat în diverse situații. Benefiicind de o distribuție de aur, regizorul Peter Kerek propune o citire scenică reușită a piesei lui Ibsen exploatând substratul psihologic al textului.

“Rața sălbatică” rămâne un spectacol apropiat de sufletul publicului, un act cultural, în care se valorifică pe deplin piesa lui Ibsen.

P.S. Prin proiectul “Surorile Heddei - Susținerea femeilor artist în România și Estul European cu regizoare și distribuții exclusiv femenine”, numele Ibsen devine doar pretext de afiș pentru sălile mici din trei teatre din Capitală. Proiectul a beneficiat se pare și de niște fonduri europene. Cu pretenția de “artiste”, regizoarele Catinca Drăgănescu (“Ibsen incorporated”), Ioana Păun (“Un dușman al poporului”) și Carmen Vidu (“Eu, o casă de păpuși”) încearcă experimente cu scenarii dominate de intenția actualizarii forțate și chiar vulgare, în cazul primelor două regizoare. Apelează la numele lui Ibsen și nu la conținutul profund al scrierilor sale. Consecventă drumului căutării unui nou limbaj teatral cu ajutorul video proiecțiilor, doar Carmen Vidu dovedește o apropiere cât de cât de tematica lui Ibsen. Docil servesc intențiile de remarcare a regizoarelor, actrițe stimate pentru alte roluri, ajunse cobai în acest proiect feminist independent.