”MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ” - TEATRUL „BULANDRA„ / Sala ”Toma Caragiu”

 UN EXPERIMENT FĂRĂ ”MĂSURĂ” LOGICĂ

În numele inovației teatrale se oferă publicului ”Măsură pentru măsură” cu precizarea ”adaptarea Cosmin Stănilă după William Shakespeare”. Precizarea este confuză. Ce ”adaptează” Cosmin Stănilă, piesa scrisă în 1603 de Shakespeare rămas veșnic contemporanul nostru pentru a îi actualiza imaginea scenică? De ce acest ”după” pentru a preciza că realizatorii spectacolului - Cosmin Stănilă și regizoarea Diana Mititelu au colaborat să demonstreze că dânșii sunt mai presus de valoarea piesei bătrânului Will luat drept pretext pentru afiș? De ce nu au scris dânșii un text pentru a exprima teatral ca tematică imaginea prezentului ?

Spectacolul rezultat din această ambițioasă colaborare este haotic compus pornind de la text, până la vizualizarea scenică. Se vrea un experiment care însă, anulează sensurile piesei lui Shakespeare. Din piesă s-au folosit frimituri de replică, din cele 18 personajele au rămas 8 schelete, conflictul fiind hilar compus. Cosmin Stănilă, actor la bază, la Cluj Napoca, a mai exersat drumul dramaturgiei cu alte texte și ”adaptări”, iar acum atacă de-a valma în text numeroase teme de actualitate – legile strâmbe ale unui Parlament, demonstrațiile de protest ale populației, abuzul puterii, religia, justiția, relațiile sexuale , prostituția, morala, mass media. Trimiterea spre această amplititudine tematică se face apelând pueril la acțiunea și teama piesei lui Shakespeare . Credibilitatea acțiunii este total spulberată prin construcția facilă a conflictului, a personajelor și absența replicii lipsită de subtext, adeseori devenită vulgară. Textul pare o compunere de clasa primară a unui elev documentat după Google și programele tv de știri. „Dramaturgul adaptării” vrea să povestească istoria lui Vicențio, șeful unui stat, plecat, nu se știe unde, care îl lasă la cârmă pe Angelo. Acesta aplică rapid o lege de condamnare la moarte pentru tânărul Claudio care a lăsat gravidă pe iubita sa Julieta, fără a fi căsătoriți. Fără o motivare consistentă, Vicențio se transformă într-un preot care discută cu diverse personaje despre ... religie. Hotărârea lui Angelo stârnește revolta populației, comentariile presei. Intervin firește o serie de alte persoane, că personaje nu se pot numi într-un astfel de text, ca finalul acestui subiect, să fie total confuz. Una dintre persoane se sinucide, Escalus ... moderator tv. Nu figurează pic de logică în această ”adaptare de ... după ” Shakespeare precizată pe afiș. Relații între personaje prin care se consolidează conflictul – regulă de bază în dramaturgie - , nu figurează și subiectul acțiunii este de neînțeles.

”Un spectacol de Diana Mititelu” este specificat cu litere mari pe coperta programului de sală, numele tinerei regizoare care s-a afirmat cu ”Jocuri în curtea din spate” la Teatrul de Stat din Constanța și a fost răsplătită pentru calitatea acelui spectacol cu Premiul de debut de către UNITER. De astă dată, când este cooptată pentru regie la prestigiosul Teatru ”Bulandra”, Diana Mititelu dovedește o cădere în maniera inovației teatrale lipsită de o elementară logică raportată cultural la textul ales pentru conceptul său scenic. Sperăm că este un accident în evoluția sa profesională. 

Textul se vrea un scenariu teatral cu o serie de secvențe de grup la început și restrânse apoi, la două sau trei persoane. Regizoarea Diana Mititelu compune spectacolul prin mișcarea interpreților dintr-o parte în alta a scenei (mișcarea scenică – Ștefan Lupu), rezultatul fiind o agitație fără sens. Evident, regizoarea apelează și la proiecții (video – DilmanaYordanova) exagerate. Prima și ultima, de pildă, cu o imagine mare în fundal, cu gura lui Vicențio care rostește discursuri moralizatoare. Se mai proiectează pe mici monitoare laterale legea absurdă aplicată de Angelo, cu litere roșii. Completează regizoarea acest experiment și prin câteva secvențe de relaționarea interpreților cu publicul prin plasarea actorilor la marginea scenei. Acest haos teatral se derulează într-un cadru scenografic simplist. În debutul reprezentației interpreții devin elevii dintr-o clasă, așezați cu spatele la public, decorul fiind marcat de moblierul specific. Din decor mai face parte pentru alte secvențe în laterala scenei și o indicație cu ”M” - metro, transformată apoi într-o cruce. 

Mai apare și se manipulează pe scenă și o cușcă din închisoarea unde e trimis tânărul Claudio. Costumele se vor moderne ca desen, dar merg tot pe linia absurdă a viziunii regizorale. Un exemplu - Angelo cel rău poartă un elegant costum alb. O remarcabilă scenografă, Nina Brumușilă execută indicațiile viziunii regizorale pentru decor și costume. Distribuția cuprinde actori de marcă, dar și tineri la început de drum profesional. Ei se confruntă cu roluri lipsite de consistență și de îndrumarea regizorală incoerentă. Marius Chivu în Vicențio, ca și Andi Vasluianu în Angelo, încearcă în scurte secvențe rare, să dea sens unor aspecte tematice propuse de text și regie. Se luptă cu aceiași situație a absenței consistenței textului și regiei – Vlad Brumaru în interpretarea lui Lucio. 

Încearcă nuanțe de sensibilitate Maria Veronica Vârlan în interpretarea Isabellei, sora călugăriță a lui Claudio. Ea vrea salvarea fratelui și o poate obține dacă ... acceptă un act sexual cu Angelo. Actrița se confruntă cu dificultatea textului și regiei, ajunge să interpreteze personajul în ...”costumul„ Evei, dar dă și multe accente personale de credibilitate desenului Isabellei. Confuzia regiei este deplină și când distribuie pentru Escalus pe Simona Pop și Ciprian Chiricheș, jucând fiecare însă, în altă reprezentație. Claudio și Julieta rămasă gravidă, cuplul îndrăgostiților e schematic tratat teatral. Adrian Ban și Ioana Niculae reușesc abia în scena finală să creioneze convingător esența personajelor. Textul nu mai are argumente pentru acțiune prin relațiile între personaje, Mariana, la Shakespeare logodnica lui Angelo, e transformată într-o prostituată care susține monologul ... vaginului! Rolul este interpretat de Maria Moroșan. Actorii nu interpretează personaje , execută și ei docili indicații solicitate de text și regie într-un balamuc scenic.

„Măsură pentru măsură” rămâne un un experiment teatral cu pretenții de modernitate care nu reușește să transmită coerent logic un mesaj și emoție. Autorul textului și regizoarea, folosind numele lui Shakespeare, uită de valoarea culturală a unui act teatral. Propun o ”oglinda” spartă a relității, alcătuită din cioburi de știri tv care devin teme ale spectacolului cu referire la legi, politică, sex, familie și religie, comentate adeseori cu replici triviale.