”VICTIMELE DATORIEI” TEATRUL MIC / Sala Atelier

 ”VICTIMELE” ... REGIEI

Eugene Ionescu este mereu prezent în repertoriul teatrelor, mai mult ca niciodată când mișcarea teatrală se află într-o gravă criză de ”manageri” și regizori. La Teatrul Mic se prezintă una din piesele scrisă în 1952, bogată în conținutul tematic cu provocări de a judeca starea realității curente. În centru piesei se află Omul (Choubert) aflat în căutarea condiției sale având în preajmă pe soția (Madeleine) și un Polițist în căutarea ... unui individ Mallot, iar în discuțiile de cuplu intervine și tema ... curentelor teatrale. ”Regele” teatrului absurd comenta ca eseist în ”Note și contra-note” și specifica necesitatea de a surprinde realist în actul teatral prin contopirea tragic - comic, absurdul descoperit adeseori în viață. Eugene Ionescu susține exemplar în ”Victimele datoriei” conceptul său estetic prin temele abordate. 

Spectacolul se petrece în Sala Atelier care este fosta Scenă a Teatrului Mic, în urma ”bulinei roșii” de avertizare Sala se află într-o clădire periculoasă la un cutremur. De ani de zile autoritățile nu au intervenit să renoveze sala și nici managerul teatrului nu a luptat să găsească soluția renovării clădirii! Situația arată o altă latură absurdă a realității noastre!

Regizoarea Nona Ciobanu precizează viziunea sa asupra piesei în foița program că ar fi o ”anchetă polițienească în cheie burlescă, care se transformă într-o clătorie de căutare a sinelui (...) în care tragicul devine comic, comicul devine tragic, iar viața devine veselă ... ” și introduce în comentariu citate fragmentate din mărturiile eseistului. ”Ancheta” devine o relatare tratată teatral de un absurd penibil a relațiilor cuplului Choubert (Vitalie Bantaș) - Madeleine (Simona Mihăescu) alături de Polițist (Bogdan Talașman), cu un rezultat imposibil de transmitere credibil către public a substratului temetic atacat de dramaturg, combinația de tragic și comic, satira unor momente. 

Într-un cadru vizual ”scenografie, video, lighting design, univers sonor: Peter Kosir și Nona Ciobanu”, actorii ar fi îndrumați să susțină permanent o relație directă cu publicul, iar relațiile între cele trei personaje sunt anulate. Personajele par că rostesc un text în fața unui zid.

Decorul se compune din elemente cenușii, un fel de cutii verticale subțiri, mișcate mereu cu intenția de a sugera posibile spații în acțiune. Numeroasele proiecții video în alb și negru, multe cu scări ale unei clădiri în prag de prăbușire, ar vrea să completeze decorul și să ilustreze evocările lui Choubert din viața sa. Costumele nu servesc ca sens desenul personajelor și amplifică raționamentul fals al viziunii regizorale în special prin apariția spre final a Doamnei (Ruxandra Enescu) și a lui Nicolas (Ionuț Vișan). Imaginea generală a reprezentației este lipsită de atmosferă pentru a insinua un posibil joc între realitate și vis.

În această atmosferă haotică, actorii încearcă să dea sens replicilor adresate publicului. Descifrează cu atenție substratul lor Simona Mihăiescu în încercarea de a creiona portretul lui Madeleine, femeie uimită mereu prin expresie de declarațiile soțului și prezența Polițistului. La rândul său, Vitalie Bantaș în personajul central Choubert, practică aceiași metodă de a transmite dublu sens al replicii și starea interioară a celui care le rostește când evocă fragmente din trecutul vieții. Polițistului îi dă Bogdan Talașman o aură de mister. Actorii rămân însă, ”victime” ale conceptului regizoral prin expunerea lineară a personajelor care recită textul, dar nu au sprijin în a coopera pentru a sugera relații umane și raționamente false referitore la existență. 

”Ce părere ai despre teatrul actual?” este o întreabare pe tema mișcării teatrale purtată în discuția cuplului de la începutul spectacolului. Răspunsul personal este că teatrul actual în multe din ofertele de spectacol arată o decădere. Regizorii vor inovație teatrală lipsită de consistență ideatică și emoțională. Un exemplu poate fi și ”Victimele datoriei”. Păcat de efortul actorilor și de talentul demonstrat în alte spectacole și de modul absurd de a trata piesa regizoral.