``NOAPTEA LUI HELVER`` - TEATRUL NAȚIONAL ``I.L.CARAGIALE`` / Sala Atelier

 IMPRESIONANTĂ OGLINDĂ A LUMII

Publicul se va întâlni cu Helver și Karla, cu povestea lor dramatică plină de sens prin expunerea unor teme majore din lumea de ieri, dar și de astăzi – manipularea ideologică a naivilor de către forțe politice și atitudinea față de cei cu dizabilități. Personalitate activă în teatru, dramaturgul contemporan polonez Jaroslaw Swierszcz semnează sub pseudonimul Ingmar Willqist această piesă în două personaje care a cucerit prețuirea multor teatre din Europa. Cu harul unui analist surprinde în trepte analiza unor etape existențiale esențiale, cadrul social, politic și influența sa în manipularea individuală care poate afecta viața oricui. 

Acțiunea se petrece doar într-o noapte din vremea anilor `30 când idiologia nazistă pătrundea dramatic în casa oamenilor și cucerea pe cei vulnerabili. Trimiterea către acea epocă de tristă amintire istorică este folosită doar drept pretext pentru sugestia posiblei sale repetări chiar și astăzi. Helver (Andrei Huțuleac), un tânăr cu dizabilități mentale, e cucerit în inconștiență de idiologia nazistă pe care vrea să o impună și mamei sale adoptive, Karla (Amalia Ciolan), o femeie cu o viață încărcată dramatic prin pierderea copilului și destrămarea familiei. Nimic nu este ostentativ expus în această piesă de fină analiză a raportului om și societate, și nici în spectacolul reușit realizat care transmite emoție și provocarea de a medita asupra lumii prezente. 

Amalia Ciolan a propus piesa pentru programul Naționalului bucureștean, unde este actriță, ``Uși deschise pentru toți`` și în sfârșit, programul oferă un spectacol reușit. S-au reunit creatori inspirați – regizorul Matei Lucaci-Grunberg, scenografa Gabi Albu, actorii Andrei Huțuleac, Amalia Ciolan cărora s-a alăturat Sever Bârzan pentru sound design & ilustrație muzicală. Regizorul construiește ca într-un ``pazel`` noaptea lui Helver și a Karlei pe linia teatrului realist. Fără a apela la nici un artificiu de efecte teatrale – proiecții video, valuri de fum, etc, Matei Lucaci-Grunberg, regizor de teatru și film, modelează minuțios fiecare moment scenic, cu grijă pentru a îi dezvălui profunzimea și a o arăta publicului prin interpretarea admirabilă a actorilor, atent conduși de el. 

Gabi Albu servește perfect viziunea regizorală prin decor și costume. Publicul găzduit pe trei laturi ale spațiului de joc, în imediata apropiere de actori, va privi ca pe gaura cheii, camera familiei lui Helver, mobilată tradițional, cu multe obiecte necesare traiului zilnic, totul în cel mai semnificativ stil realist. Atmosfera degajată prin conceptul regizoral și scenografie, plus ilustrația muzicală, impune ca publicul să urmărească mereu cu respirația tăiată clipe din viața celor două personaje aflate într-o noapte dramatică. 

Andrei Huțuleac prezintă personajul foarte dificil de interpretat Helver cel vulnerabil prin dizabilitatea mentală de care suferă și o face strălucit, ca un mare actor. Actorul are un palmares bogat în realizări dobândite în special în echipa regizorului Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis, dar a lucrat și ca scenarist și regizor de teatru sau film, iar acum s-a afiliat Teatrului Național din București. Cu talent și inteligență compune Andrei Huțuleac peresonajul Helver, cu măsură în expresie și atenție la substratul replicii rostite, la relaționarea cu mama adoptivă, trăiește sincer existența maturului cu suflet de copil, naivul ușor de manipulat de Gilbert nazistul ( voce din off Adrian Ionescu ) căruia i-a căzut victimă inconștient. Andrei Huțuleac se dovedește un talent vârf de lance al valului tinerei generații de interpreți, capabil de ample partituri pe prima scenă a țării.

Un personaj complex este și Karla care l-a adoptat pe Helver de la un cămin al celor cu dizabilități, cu o viață marcată de drame personale – pierderea unui copil și destrămarea familiei. Amalia Ciolan reușește să configureze remarcabil portretul acestei femei, cu sensibilitate în dorința Karlei de a fi alături de Helver, de a îl proteja. Interpretarea sa subliniază dramatic, atât contextul social care afectează grav viața familiei, cât și momentul final tragic determinat de spațiul idiologic în care trăiește și în care se pornește un genocid, prin uciderea nu numai a celor bolnavi psihic. Excelent susține actrița relația cu partenerul.

``Noaptea lui Helver`` este un spectacol pe care nu îl poți uita ușor care îți pune în față oglinda neagră a răului social și idiologic ce poate distruge oameni cu suflet naiv, indiferent de timpul istoric. 

``LOHENGRIN`` - OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI

 SPECTACOL SURPRINZĂTOR

În urmă cu o sută de ani, la început de decembrie, Opera Națională București devenea instituție culturală de stat și primea lumină cu premiera ``Lohengrin`` de Richard Wagner. Astăzi la moment aniversar, Daniel Jinga – managerul general interimar al Operei, inspirat sărbătorește vârsta instituției cu premiera ``Lohengrin``. Managerul invită pentru realizarea spectacolului personalități de renume din viața teatrală – regizorul Silviu Purcărete și scenograful Dragoș Buhagiar. Din 2017 , Opera Națională București nu a mai beneficiat de colaborarea cu un regizor consacrat, precum Andrei Șerban care a propus atunci un memorabil și original spectacol cu ``Lucia di Lammermoor`. Rezultatul acestei noi colaborări cu personalități cunoscute este de astă dată, surprinzător prin intenția de modernitate, dar discutabil ca realizare.

Sunt necesare câteva precizări. În secolul al XIX-lea, Richard Wagner a revoluționat genul de operă prin libret și compoziție muzicală. A fost o personalitate creatoare nu doar ca muzician, fiind și teoretician publicist. Teoria sa aplicată în creațiile de operă era ``drama muzicală``, servită și prin ``Lohengrin``, operă din prima perioadă a compozițiilor când în viața personală căuta un suflet de femeie apropiat comunicării între parteneri. Scrie atunci un libret pătruns de legendele medievale referitoare la Cavalerul Lebădă și Sfântul Graal, ilustrat prin o compoziție muzicală originală, ieșită din linia tradițională a genului. În libretul său personajele au rol simbolic pentru tema aleasă a necesității relațiilor existențiale, nu mai sunt caractere obișnuite, aspect servit memorabil de muzică. Richard Wagner a fost influențat și de filosofia lui Sopenhauer și Nietzche cel apropiat de generația sa.

Capcana originalității acestei opere atrage și pe regizorul Silviu Purcărete specialist în ilustrare teatrală. Regizorul declară - ``Este o acțiune în care uneori ceea ce se vede e mai mult legat de ceea ce spune muzica, decât de ceea ce spune textul`` și precizează - ``(...) am gândit tema principală sub forma acestui joc de teatru în teatru. Unul dintre mijloacele alese pentru a reda acest aspect îl reprezintă dedublarea personajelor, în sensul în care unul reprezintă vocea și celălalt trupul``. Dedublarea teatrală a personajelor este însă, condusă artificial în raport cu consistența operei, fiind o metodă împrumutată pentru alte spectacole de operă și de la alți regizori de pe alte plaiuri, cu mai mult sau mai puțin succes. Silviu Purcărete recunoaște că ``Spectacolul nostru de operă va fi un fel de comentariu, de teatru în teatru, nu este o poveste pentru publicul iubitor de imagini romantice, care va fi dezamăgit din acest punct de vedere``. Dezamăgirea survine din incoerența ilustrării teatrale a compoziției.

Dedublarea personajelor centrale, cuplurile – Lhoengrin și Eliza, Telramund și Ortrud, simbolurile lui Wagner pentru binele și răul existenței, prin alter egouri active scenic interpretate de actori, este incoerent susținută de viziunea regizorală. Accentul teatral pregnant pe personajele alter ego duce în plan secund interpretarea vocală a soliștilor distribuiți în aceste roluri. Soliștii vocali - Daniel Magdal (Lohengrin), Magda Sandu Ofrim (Eliza) și Valentin Vasiliu (în altă distribuție Cătălin Toropoc în Telramund), alături de Sidonia Nica (Ortrud), execută conștiincios partiturile vocale, dar sunt eclipsați de imaginea acelor alter ego care atrag privirea publicului. Soliștii execută partitura, dar nu mai relaționează între ei și foarte rar cu acele alter egouri. Îmbinarea de teatru în teatru prin dedublarea scenică a personajelor nu are coordonare motivată de libret. Finalul reprezentației, de pildă, confirmă afirmația de mai sus. Fratele Elizei cea acuzată de cuplul Telramund și Ortrud de omorul său, este interpretat de ... același actor, prezentat ca alter ego al lui Lohengrin pe parcursul reprezentației. Finalul e total confuz exprimat scenic. Dedublările astfel conduse regizoral nu fac decât să dezavantajeze intențiile tematice ale muzicii lui Wagner, chiar dacă actorii interpreți ai acestor alter ego sunt excelenții în pantomima lor. Ei devin ilustratori ai povestirii acțiunii ca în benzile desenate din publicațiile pentru copii.

Eliza este cea salvată de Lohengrin de condamnarea  dorită de cuplul Telramund și Ortrud pentru posibila ucidere a fratelui, vrea identitatea cavalerului salvator ce îi devine soț, în urma influenței infiltrate de cei doi. Anda Saltelechi reușește să realizeze un rol desăvârșit în interpretarea unui personaj lipsit de replică. Actrița trăiește intens stările naivei și nevinovatei Eliza prin expresia chipului, gestuală și a mișcării continuă în scenă. Eliza devine prin ea un personaj consistent, nu doar un simbol, ci o femeie victimă a răului din jur, servind prin interpretare la nuanță muzica lui Wagner. Ada Saltelechi, actrița Teatrului Odeon, demonstrază că deține calități de valoare în adoptarea la partituri diverse, de importanță în orice repertoriu.

Istvan Teglas este alter egoul lui Lohengrin și construiește prin expresie corporală și trăire interioară, admirabil profilul unui om demn și nefericit în fața unor situații dramatice dictate social. Ortrud cea din cuplul simbol al răului este interpretată de Alina Petrică cu arta strălucită a folosirii mișcării ca o dansatoare, dublată de o sinceră interiorizare a stărilor provocate personajului de muzică. În cazul evoluției alter egoului lui Telramund, regizorul nu găsește soluții de îndrumare a actorului Rareș Florin Stoica, iar acesta creionează ireproșabil, dar fără consistență de imagine profilul celui rău. Actorii prezintă scenic o piesă de teatru din libretul lui Wagner și o fac atractiv, dar anulează intențiile de bază ale textului și rostul interpretării vocale a soliștilor. Derularea viziunii regizorale pe două planuri – actori și soliști, suferă de absența îmbinării credibile, în defavoarea muzicii. Soliștii și corul sunt prezenți scenic mereu așezați linear cu fața spre public ca în montările tradiționale de operă, activi în relații fiind doar cei care dublează personajele centrale, actorii. Relații între alter ego și personaj nu funcționează scenic.

Viziunea regizorală se sprijină vizual pe scenografia lui Dragoș Buhagiar, inventivă pentru a servi ideea de teatru în teatru, exploatată reușit prin manevrarea luminii scenice. Cortina obișnuită a Operei e înlocuită de cea metalică de protecție împotriva unui incendiu și dezvăluie un decor minimalist din panouri - pereți mișcate pentru a indica o lume activă, cu rol semnificativ fiind o scenă mică plasată în centrul spațiului de joc, dominată de culoarea roșie care devine ``personaj`` de referință. Elemente de decor cu rost simbolic intervin pe parcursul reprezentației, de la un cărucior pentru copii, la masa fastuoasă de nuntă a lui Lohengrin cu Eliza, până la apariția a trei păpuși simbolice imense reprezentând metaforic două femei și un bărbat. Costumele servesc același demers regizoral de ilustrare teatrală metaforică, vor a sugera timpuri istorice diferite, de la cel medieval cu accente de epocă – săbii, armuri, etc, la cel prezent. Alb și negru este culoarea dominantă. Pentru personajele alter ego Eliza și Lohengrin costumul se rezumă la body și dres în culoarea pielii spre a izola sufletul lor de goliciunea trupului. Ortrud poartă însă o rochie neagră care îi servește doar, în evoluția mișcării. Efectele teatrale sunt numeroase, beteală aruncată într-o scenă, un schelet scos din cărucior, etc. Raportul convenției teatrale, regie – scenografie – autor dramatic e confuz.

Orchestra dirijată de Tiberiu Soare cu suflătorii plasați în una din lojile laterale, încearcă să servească muzica lui Wagner, uneori prea strident ca sonorizare.

``Lohengrin, un joc de oglinzi între personaje`` cum își dorește Silviu Purcărete, rămâne însă, un spectacol cu intenții de modernitate în tratarea operei celebrului Wagner sufocat de o teatralitate exagerată și ne armonizată cu ``drama muzicală`` dorită de autor. Publicul de operă poate accepta sau nu această montare, fiind pus în fața unui experiment surprinzător.

P.S. Felicitări realizatorilor caietului program de sală, o carte document despre evoluția Operei Naționale București pe parcursul a o sută de ani. Absentează e drept din acest caiet program de sală referiri la distribuție – soliști și actori.

ANUL NOU SPERĂM SĂ NU MAI AIBĂ PARTE DE BLESTEMATA PANDEMIE ȘI SĂ DESCHIDĂ DIN NOU LARG UȘILE PENTRU MARELE PUBLIC, CU SPECTACOLE MEMORABILE!

``JOCURI ÎN CURTEA DIN SPATE`` - TEATRUL DE STAT CONSTANȚA

 AFIRMAREA UNOR TINERE TALENTE

Pandemia afectează viața teatrală. În Capitală este foarte rar de întâlnit acum prezența unor teatre din țară venite în turneu. Și Festivalul Național de Teatru, proiect de tradiție, derulat în Capitală, de doi ani se organizează ... online. Iată însă, că profitând de o etapă în care restricțiile pandemiei au scăzut, Teatrul de Stat Constanța a venit în București cu două spectacole remarcabile, ``Jocuri în curtea din spate`` și ``Doi tineri din Verona``, să arate și că deține o echipă de tinere talente care asigură că viitorul mișcării teatrale va fi pe mâini bune. 

``Jocuri în curtea din spate`` aparține scriitoarei contemporane Edna Mazya din Israel, personalitate culturală marcantă. Piesa a cunoscut la noi mai multe montări în diferite teatre, pornind din 2011 cu examenul de licență al regizorului Bobi Pricop, apreciat și preluat spectacolul de Teatrul Act. De astă dată, piesa prilejuiește din nou, remarcarea unei tinere echipe de creatori de la Teatrul de Stat Constanța.

Dramaturgul surprinde în profunzime o radiografie sensibil dramatică a psihologiei a patru băieți de 17 ani și o fată de 14 ani din zilele noastre, acesta fiind planul central al acțiunii, dublat însă de cel al maturilor care judecă și condamnă un viol, justițiarii. Tânăra regizoare Diana Mititelu a primit și premiul UNITER pentru debut cu acest spectacol. Derularea acțiunii pe cele două planuri – violul și judecarea sa, în care personajele sunt interpretate de aceiași actori cum indică dramaturgul, Diana Mititelu o construiește ingenios, cu pricepere în a îndruma actorii. Spectacolul a fost găzduit de Teatrul Evreiesc de Stat, activ în proiecte, renovat, având și un foaier decorat atractiv. 

Diana Mititelu alege inspirat ca spectatorii așezați pe trei laturi ale spațiului de joc, îngrădit precum cel dintr-un posibil tribunal, să judece tema acțiunii – starea tinerei generații. Scenografia lui Răzvan Bordoș este excelentă servind cerințele textului și conceptului regizoral printr-un decorul aparent simplu în care în fundal figurează doar un leagăn precum cel din spațiile de joacă pentru copii, împrejmuit pe trei laturi de un ``gard`` din lemn cu semnificație alcătuit. 

Regizoarea folosește decorul pentru ilustrarea teatrală a unei fine analize a psihologiei celor cinci adolescenți aflați mereu în mișcare, îndrumă actorii să definească starea interioară a fiecărui personaj și atunci când le revine să interpreteze rolul maturilor judecători din planul doi al acțiunii. Viziunea regizorală servește admirabil cerințele de teatru intimist și provocă impresionant emoția și gândira publicului asupra unui fenomen actual, situația tinerei generații și modul de percepere de către adulții judecători.

Planurile paralele ale acțiunii – adolescenți și justițiari, obligă actorii la transpunerea rapidă dintr-un personaj la altul. Actorii întreprind minunat aceste transformări, trec de la superficialitatea perceperii relațiilor între naivii adolescenți, la personajele mature, autoritare prin funcție, cu ușurință și vaitate în judecarea acuzării actului de viol. Actrița Cristina Luca interpretează pe Dvori, fata de 14 ani care dorește să fie o femeie matură, dar și pe procuroare și o face excelent. Compune la nuanță profilul adolescentei încă un copil naiv cu dorința de a fi considerată o femeie cu experiență, imitând o maturitate căreia nu îi cunoaște sensurile. Se transpune rapid, în diverse momente, în procuroarea hotârâtă să pedepsească actul violului. Într-o altă reprezentație rolurile vor fi interpretate de Ecaterina Lupu. Andrei Bibire (Asaf / Avocatul -A), Theodor Șoptelea (Sela / Avocatul – SE), Cătălin Bucur (Gidi / Avocatul – G) și Ștefan Mihai (Șmulick / Avocatul – Ș) sunt remarcabili în interpretarea a două personaje. Fiecare reușește să concretizeze personalitatea diferită a adolescentului, dar și cea a rolului de avocat atribuit. Cristina Luca, Ecaterina Lupu și Andrei Bibire vor realiza și în ``Doi tineri din Verona`` partituri importante, alături de Theodor Șoptelea și Ștefan Mihai, spectacol comentat mai jos. În ``Jocuri în curtea din spate``, distribuția pare a fi alcătuită din liceenii pe care îi poți întâlni pe stradă când ies de la școală pentru că actorii, unii cunoscuți și din filme, se transpun perfect în personajele adolescenților, fără artificii în interpretare, ca apoi să devină surprinzător maturii avocați. 

``Jocuri în curtea din spate`` demonstrează că avem talente în tânăra generație, actori și regizori, cărora teatrele instituționalizate trebuie să le acorde atenția cuvenită prin repertoriul ales, iar acest spectacol o face ireproșabil pe deplin.

``DOI TINERI DIN VERONA`` - TEATRUL DE STAT CONSTANȚA

 UN SPECTACOL ORIGINAL, REUȘIT

Ne confruntăm din nou, cu intenția regizorilor de a trata original piesele lui William Shakespeare. De multe ori, această intenție are drept rezultat un spectacol lipsit de consistența piesei, adaptată și ilustrată teatral extravagant. Destul de rar originalitatea unei viziuni regizorale speculeză și respectă, bogăția de sensuri a unei piese a genialului Shakespeare. Regizorul Alexandru Mâzgăreanu alege ``Doi tineri din Verona``, o piesă mai puțin solicitată de regizori, o comedie scrisă de bătrânul William în perioada 1594 – 1595, cum spun specialiștii că a apărut și ``Romeo și Julieta`` a cărei acțiune se petrecea în Verona. Viziunea regizorală încearcă tratarea originală a poveștii celor doi tineri din Verona – Valentin și Proteus, fără să afecteze substratul piesei, tematica, doar să îi acorde o trimitere subtilă spre un fenomen actual.

Shakespeare propune acțiunea prin plecarea celor doi din Verona la Milano, într-un alt mediu social și cultural. Fără o adaptare a textului, regizorul Alexandru Mâzgăreanu duce ``emigrarea`` lui Valentin și Proteus în ... Extremul Orient, un alt mediu cultural și social. Efectul teatral este surprinzător, dar servește intențiile lui Shakespeare de a arăta că indiferent de contextul social regulile morale sunt același și trebuie respectate. Confilctul rămâne la fel ca în piesă. Valentin pleacă din Verona, iar prietenul Proteus cel îndrăgostit de Iulia, hotărăște să îl urmeze, numai că în noul mediu uită de iubita sa și se îndrăgostește de Silvia, fiica ``ducelui`` conducător al comunității respective. Dar ... între Silvia și Valentin, amicul lui Proteus, s-a ivit dragostea. Trădarea prieteniei și a iubirii îl caracterizează pe tânărul Proteus. Regizorul urmărește consecvent prezentarea acțiunii pentru o trimitere ingenioasă spre actualitate, când mulți tineri migrează din țară, dar unde ajung, unii uită de principiile universale ale moralității în comportament. Spectacolul rezultat din această viziune originală de plasare a conflictului în ... Extremul Orient, tratează substanțial tema piesei prin valorificarea replicilor lui Shakespeare cu o echipă minunată de actori, bine coordonați regizoral, fapt mai rar aflat în alte spectacole ... originale.

Echipa de tineri actori ai Teatrului de Stat Constanța este alcătuită din talente de excepție de către managerul Erwin
Șimșensohn, preocupat de a da șansa afirmării gernerației lor. În rolul lui Proteus cel plin de sine și trădator de sentimente, evoluează remarcabil Florin Aioane. Cu forța talentului său, tânărul actor construiește treaptă cu treaptă profilul personajului aflat în situații extreme, dar care uită de orice regulă morală. Excelent este și Andrei Bibire în Valentin cel atent la adaptarea într-un alt mediu social și cultural, ferm însă în sentimente personale. Ecaterina Lupu definește prin abilitatea talentului pe Iulia care pleacă travestită în căutarea iubitului Proteus. Tânăra actriță denotă capacități deosebite pentru abordarea unui personaj dificil de interpretat, cum este și Iulia. Conceptul regizoral plasează personajul Silviei în Extremul Orient, iar interpretarea Cristianei Luca se achită excelent de dificultățile propuse de regizor. Impresionant actrița transmite frământările dictate de dragostea Silviei pentru Valentin și situația statutului social pe care îl are. Actrița prin abordarea rolului subliniază că iubirea are drept limită în orice lume, doar pe cea morală. Tânăra distribuție este numeroasă și se completează și prin prezența unor actori cu experiență precum Liviu Manolache în tatăl lui Proteus, ca apoi să devină prin glas, păpușa ``ducelui`` din Extremul Orient, efect regizoral apreiabil ca sens. Ireproșabili sunt și actorii distribuiți în roluri din planul secund al acțiunii – Cătălina Mihai (servitorul lui Valentino), Andrei Cantaragiu (Turio), Lucian Iftime (servitorul lui Proteus) , alături de Maria Lupu, Florina Stănculeț, Grațian Prisăcariu, Theodor Șoptelea, Ștefan Mihai, Vlad Lință, Alina Mantu și păpușarii Arina Cojocaru, Tiberiu Roșu. Cum spectacolul prezentat în deplasare la Teatrul Odeon, nu a avut un program de sală, sunt posibile neglijențe în indicarea numelui unor interpreți pentru care ne cerem scuze.

Spectacolul cucerește prin distribuție, dar și prin aspectul vizual original. Andreea Săndulescu propune un decor din panouri în aparență simplu, semnificativ însă, prin manevrare și accente luminoase inspirate în a indica spații diverse ale acțiunii din lumi diferite. Costumele Alexandrei Mâzgăreanu rămân însă, punct forte al vizualizării, fiind create cu fantezie pentru fiecare personaj și servind caracterizarea sa, autoarea demonstrând calități de excepție în profesie.

Pledoaria lui Shakespeare pentru morală, iubire și prietenie, e finalizată în piesă prin puține replici în soluționarea acțiunii cu mariajul celor două cupluri, Proteus și Iulia, Valentin și Silvia. Regizorul a încercat teatral să o ilustreze original, dar finalul rămâne confuz ca sens, după acțiunea derulată pe parcurs cu multe semnificații majore.

`\Doi tineri din Verona`` se poate considera un experiment teatral original, reușit, care arată că Shakespeare este contemporanul nostru, fără a îi fi afectată scrierea din secolul de mult trecut, ci doar a demonstra că este foarte actuală și astăzi ca temă.

P.S. Felicitări Teatrului de Stat Constanța pentru tânăra sa echipă de actori și regizori care amintesc de demersul trecut al Teatrului din Piatra Neamț de unde provin multe din valorile actuale ale mișcării teatrale.

``CABARET`` - TEATRUL ODEON

 O MINUNE APARE ...

... , în sfârșit, în viața teatrală din acești aproape doi ani de pandemie - ``CABARET``, un musical tragi-comic celebru pe libretul lui Joe Masteroff, muzica John Kander. Este un spectacol uimitor, solid construit de Răzvan Mazilu cu o echipă senzațională care arată că în războiul de acum, cu blestematul virus, teatrul rămâne creator cultural de emoție și bună dispoziție. Chiar dacă nu ne-ar fi afectat această pandemie, ``Cabaret`` se înregistra drept un eveniment prin valoarea incontestabilă a realizării teatrale cu trimitere subtilă și spre lumea de astăzi în care politicul și socialul se află într-un ... cabaret, comic și tragic pentru cetățeni.

Mulți poate își mai amintesc de filmul ``Cabaret`` din 1972, regizat de Bob Fosse, distins cu premii Oscar, dar de astă dată, vor urmări uimiți, un altfel de ``Cabaret`` conceput de Răzvan Mazilu – regie, coregrafie și costume, cu sensuri multiple și țintă spre actualitate, spectaculos prezentate pe mai multe planuri. Răzvan Mazilu a mai montat reușit ``Cabaret`` și la Teatrul German din Timișoara, dar acum își dezvoltă în profunzime viziunea regizorală. Joe Masteroff a compus libretul după piesa lui John Van Druten și povestirile lui Christopher Isherwood, cu acțiunea în anii `30, la Berlin, orașul plăcerilor cu cluburi deochiate. În acel timp însă, din umbră prindea rădăcini, partidul nazist. Spectacolul respectă ilustrarea acelei epoci, uitate poate, dar sugerează fără ostentație trimiterile spre actualitate, alarmante, când politicul intervine în viața omului simplu. Titlul musicalului a fost și rămâne o metaforă cu rezonanță, indiferent de epocă. Vrem să ne distrăm, să cântăm, ca într-un cabaret precum cel de la ``Kit Kat`` din Berlinul de atunci, clubul mai funcționează și astăzi, dar nu vedem realitatea din jur. Muzica aparține lui John Kander și în reprezentație este ilustrată live de o orchestră deosebită – Mihai Muroiu (pian), Andreea Archip (pian), Robert Magheti (tobe), Florian Nicolau (bas), Alex Avramovici (clarinet), Robert Preduț (saxofon), Alexandru Moraru (trombon), Silviu Groaza (trompetă), orchestră plasată în fundalul scenei, reținut luminată. Acțiunea dezvoltă povestea de iubire a două cupluri aflate în Berlin – londoneza Sally, vedetă la cabaret și americanul Clifford, scriitor în devenire, alături de Fraulein Schneider, propietara unei modeste case în care închiriază spații și Herr Schultz, un mic comerciant evreu. Lor li se alătură Maestrul de ceremonii al întregii acțiuni, dar în plan secund și Fraulein Kost, chiriașa prostituată a doamnei Schneider și Ernst Ludwig, membru al partidului nazist, prieten de ocazie al scriitorului. Am amintit prezența în acțiune a acestor personaje pentru că ele conduc conflictele și susțin tematica spectacolului.

Pentru excelenta sa viziune regizorală, cu o acțiune intens ritmată în diverse spații de joc, Răzvan Mazilu apelează la un decor compus inventiv de Sabina Spatariu. Decorul încărcat cu diverse obiecte semnificative pentru acțiune, sugerează însă, că sala teatrului are continuitate și pe scenă prin decorațiile sale și publicul devine astfel captiv în capcana acestei lumi. Într-un scurt moment, luminile se vor aprinde în sală și Maestrul de ceremonii se adresează direct spectatorilor pentru a sugera captivitatea lor în acest ... veșnic cabaret al lumii. Costumele numeroase ``colorează`` senzațional reprezentația. Autorul lor este ... regizorul Răzvan Mazilu care se dovedește a avea har în acest compartiment major din scengrafie! Interpreții schimbă mereu costumele în funcție de situații, locul acțiunii – pentru Cabaretul Kit Kat, domiciliu fiecăruia, etc – și fiecare costum joacă un rol major pentru definirea amănunțită a personajului. Rar se poate vedea un spectacol cu astfel de costume care ``vorbesc`` argumentând buna dispoziție, dar și drama existenței. Teatrul Odeon și Răzvan Mazilu au ridicat piatră cu piatră construcția ireproșabilă a acestui spectacol pregătit din 2020, ajuns în pandemie cu restricțiile respective, confruntat cu decesul Oanei Ștefănescu distribuită în rolul Doamnei Schneider, căreia regizorul îi dedică acum spectacolul, iar astăzi, la lansare spectacolul e confruntat cu aceleași restricții ale pandemiei care acceptă spectatorii cu certificatul verde, dar într-un număr restrâns fără rost, de locuri în sală. De sigur, la noi procentul de vaccinare e jalnic prin inconștiența multora, ca și a politicienilor ce dețin frâiele legislației, dar iubitorii de teatru, în majoritatea lor, s-au vaccinat.

Peste soarta grea a pregătirii acestui spectacol, actorii au reușit să treacă strălucit și senzațional s-au adaptat și cerințelor dificile solicitate de un musical. Au fost minuțios pregătiți de regizorul și coregraful Răzvan Mazilu căruia i s-au alăturat pentru pregătire, Monica Petrică – asistent coregrafie, Maria Alexievici – direcție muzicală și colaboratorii întregii echipe din spatele cortinei. Spectacolul se derulează pe mai multe planuri conflictuale, teatral expuse regizoral de Răzvan Mazilu prin delicate semnale metaforice cu sens precis în susținerea temei referitoare la cum poate fi afectat omul, societatea, de semnale politice.

Animarea explozivă a reprezentației revine trupei de la Cabaretul Kit Kat prin Meda Victor, Maria Alexievici, Cristina Danu, Anca Florescu, Vlad Bîrzanu, Cezar Antal, Marian Lepădatu. Toți sunt actori, dansatori, cântăreți, desăvârșiți și personalizează personaje, punctează cu abilitate situațiile, dau viață subiectului prin libertinaj în expresie. Rolul ``dirijorului`` dezmățului de la Kit Kat dar și al acțiunii, revine lui Mihai Smarandache ce este Maestrul de ceremonii. Multiplele sale transformări dictate de momentele conflictului, actorul purtând machiajul unui claun, le înfăptuiește admirabil prin cântec, expresie gestuală și gândirea substratului fiecărui cuvânt rostit, prin relaționarea constantă cu toți cei din preajmă, dar și cu publicul. Rolul are complexitate, iar interpretarea lui Mihai Smarandache, dovedește calitățile sale de mare actor.

Superlativele în apreciere însoțesc și pe interpreții cuplurilor centrale declanșatoare a conflictelor, pe actorii ce se dovedesc a se adapta perfect și solicitării unui musical. La nuanță, cu sensibilitate și dramatism creionează Gabriela Popescu și Ionel Mihăilescu, acel cuplu care își află iubirea – doamna Schneider și domnul Schultz. Ionel Mihăilescu trăiește interior intensiv, nedumerirea omului simplu, evreu, darnic cu cei apropiați, nedumerit însă, în fața pericolului de apariția nazismului care nu îi acceptă etnia. Actor de mare clasă fiind, Ionel Mihăilescu descifrează detailat expresiv, substanța personajului. Gabriela Popescu a mai lucrat cu Răzvan Mazilu în musicalul ``În plină glorie!`` la Teatrul de Comedie, iar acum se dovedește a fi din nou ... ``în plină glorie`` prin compunerea minuțioasă a femeii singure care își află dragostea ce va fi frântă de situația politică. Să nu uităm că acești actori cântă și dau sens major temei libretului.

O surpriză sunt tinerii actori Ioana Mărcoiu (Sally) și Silvian Vâlcu (Clifford), adaptați partiturii musicalului. Dorința celei venite de la Londra la Berlin pentru a deveni vedetă de cabaret, Ioana Mărcoiu o impune ca linie generală în caracterizarea lui Sally, fără a neglija însă sugerarea sentimentului de iubire sinceră pentru scriitorul american, Clifford. Actrița atenționează în interpretare că dorința de succes profesional poate eșua dacă nu privești cu judecată ansamblu social. Ioana Mărcoi cântă, dansează și nu uită consistența rolului său principal pentru subiectul acțiunii și tematica sa. Clifford este personajul inspirat din realitate Berlinului de atunci, un tânăr american naiv, dornic de distracție, trezit brusc la starea socială în fața amenințării partidului nazist. Excelent definește actorul acest personaj evocator pentru epoca subiectului.

O altă surpriză este Antoaneta Zaharia în Doamna Kost și e de nerecunoscut în rolul prostituatei dezinteresată de mediul social, iar actrița compune cu finețe această tipologie. O bucurie mai este și întâlnirea cu Eduard Trifa, confruntat la Teatrul Odeon cu rolul lui Hamlet într-un spectacol eșuat. Actorul desenează credibil, fără ostentații expresive, pe cel dedicat partidului nazist, Ernst, aflat la început de drum în acțiunea viitoare. Mai completează distribuția și Relu Poalelungi în două roluri secundare – Marinarul și Nazistul.

``Cabaret`` este un eveniment teatral cultural, un spectacol al valorilor. Finalul reprezentației lasă publicul fără respirație, când decorul se retrage din scenă, interpreții se dezbracă de costume pentru a sugera că suntem ... goi într-o lume neagră dominată de cabaretul pasiunilor politice cu recul social. La aplauze actorii vin îmbrăcați în negru cu tricouri pe care scrie ... cabaret! Excelent și-a gândit și finalul metaforă, realizatorul spectacolului, Răzvan Mazilu. Aplauzele entuziaste ale publicului sunt stârnite mereu în timpul reprezentației, în fața diferitelor secvențe. Răzvan Mazilu îi propune ... ``oglinda lumii` fără artificii de imagine video, etc, drept o provocare emoțională superb ilustrată teatral printr-o echipă de interpreți pe scenă, dar și în umbra ei, dedicați cu talent proiectului. 

Trebuie să vedeți acest spectacol care vă va mulțumi sufletul!

`` KiRiTZA sau Jocul de-a ...`` - TEATRUL NAȚIONAL ``I.L.CARAGIALE / Sala Studio

 ÎNTÂLNIREA CU O INOVAȚIE TEATRALĂ REUȘITĂ

Marele Public poate fi surprins de acest spectacol, cunoaște de-a lungul vremii Chirițele din cele patru piese datorate lui Vasile Alecsandri, dar acum se va întâlni cu KiRiTZA, rezumat tipologic al personajului, actual și în zilele noastre. Maestrul Gigi Căciuleanu concepe un scenariu inspirat din cele patru piese, actualizat discret. Se precizează în substratul programului de sală a fi ``o adaptare liberă de Gigi Căciuleanu după Vasile Alecsandri``. Preia elementele esențiale din activitatea Chirițelor în viața socială, păstrează cu măsură limbajul lor cu arhaisme și jargonul franco-român pentru a sugera inventiv prin stilul teatral al reprezentației, că tipologia Chiriței și a celor din preajmă, activează și în prezent. KiRiTZA lui Gigi Căciuleanu are o altă înfățișare, e suplă fizic, dar e dominată de același dorințe de parvenire socială ieftină chiar și în Europa și pe mapamond. Devine astfel, o tipologie foarte actuală. 

Gigi Căciuleanu este un meșter în a propune o inovație teatrală specială, dezvoltată în numeroase proiecte. Să nu uităm că la Teatrul Național din Capitală a realizat spectacolul ``D`ale noastre`` în 2012 pe scenariul pornit din substratul satiric ai operei lui Caragiale. Să nu uităm că trei ani la rând, până astăzi, în Gala Tinărului Actor ``Hop``, ca director artistic, a argumentat stilul său de inovație teatrală - ``DansActorul``. Meșterul vrea să arate cu argumente teatrale, că publicului din mileniul trei i se poate transmite emoțional un mesaj prin spectacole în care mișcarea, dansul pot servi replica și conflictul, nu numai printr-un musical, ci prin o altfel de expresie originală. Conceptul său solicită însă, un efort considerabil din parte actorilor.

``KiRiTZA`` e o punere în scenă amplă pe linia ``DansActotul``. Firește că apar și unele dificultăți pentru unii interpreți și chiar pentru spiritul vizual al scenografiei. Decorul realizat de Florentina Popescu-Fărcășanu servește proiectul, fiind rezumat la o canapea roșie a pasiunilor, dominat în fundal de portretul lui Bârzoi cel sus pus ca funcție, soțul Kiritzei, care va fi schimbat în final cu cel al tânărului Leonaș care parvine în funcție. Bârzoi intervine din off în dialoguri cu sens major. Costumele însă, nu sprijină miezul tematic și tipologia personajelor. Lilina Cenean propune costume necesare prin croi doar aplicării mișcării și dansului, dar sunt banale, fiind lipsite de accesorii pentru definirea personajelor. Costumele pentru Kiritza sau pentru Guliță, personaje centrale ale scenariului, sunt lipsite de minime accesorii strict necesare ca sprijin în definirea lor cu ironie.

Actorii se confruntă cu aplicarea unei interpretări care solicită dans, mișcare și muzică. În rolul actualei Kiritze, personaj scos din tiparele clasice, Oana Berbec este minunată; deține calități vocale excepționale ca soprană de operă, cântă replica în diverse registre, dansează și pe poante, reușește să prezinte o Chiriță actuală măcinată de dorința inconștientă a parvenirii. În final, Kiritza se va urca și în balon să cucerească autoritar lumea de pretutindeni, dar... regizorul Gigi Căciuleanu o transformă semnificativ într-un manechin gol. Oana Berbec cântăreață, dar și actriță, demonstrează ce presupune conceptul de ``DansActorul``.

 Un alt punct forte al reprezentației care servește strălucit conceptul este Lari Giorgescu în rolul lui Guliță, fiul Kiritzei, cel dirijat de mamă, mereu agitat prin mișcare și dans și expresiv în sublinierea importanței replicii. Lari Giorgescu arată din nou, că în teatru personajele pot prinde consistență și prin înfrățirea cuvântului cu mișcarea și dansul și o pot face la superlativ actorii, dacă dețin însă, calități deosebite pentru acest demers. Lui Ionuț Toader îi revine personajul Ion, servitorul, rol cu semnificație actuală, realizat admirabil de actor și prin momentele de interacțiune cu publicul, de atenționare privind pericolul celor dornici de putere ignorând oamenii simpli. Aylin Cadîr în rolul Luluța se adaptează excelent conceptului regizoral, indicațiilor de dans și mișcare. Este mobilă, expresivă și transmite o trăire interioară a situațiilor în care personajul acționează. Remarcabile sunt aparițiile în diverse momente ale actriței Victoria Dicu în Doamna Enerva(n)tă, atentă la relațiile cu partenerii cu haz desenate. Din distribuția de la premiera din 14 octombrie, s-au mai remarcat în mod aparte și Mihai Calotă, Florin Călbăjos. Distribuția este numeroasă, cu transformări ale actorilor și în alte personaje sau în acțiunile ansamblului. Înterpreții au prilejul de a exersa conceptul ``DansActotul`` și o fac ireproșabil. Dar ... Gigi Căciuleanu plimbă actorii, cu excepția Oanei Berbec, în diverse personaje la fiecare reprezentație a conceptului, ceea ce personal nu cred că îi avantajează pe ei și nici consistența credibilității spectacolului care devine astfel doar ``o școală``, un studiu pentru un altfel de teatru.

Trebuie subliniat că publicul nu se va întâlni cu `` KiRiTZA`` un spectacol musical, ci cu o intenție originală de înfrățire a cuvântului cu mișcarea și dansul, fără artificii inutile pentru mesaj. Muzica provine de la Jacques Offenbach & Paul Ilea și este montată cuceritor, armonios slujind proiectul lui Gigi Căciuleanu.

``KiRiTZA`` este un reușit experiment de curent teatral novator, actual fără ostentație, despre lumea noastră, atractiv prin propuneri teatrale, cu o distribuție de actori talentați dornici de inovație. Este un spectacol gândit subtil pentru a transmite tema parvenirii prin funcții politice și demonstrează că viziunea lui Vasile Alecsandri din secolul al XIX-lea asupra societății, rămâne actuală și în mileniul trei.

``NEPOTUL MEU, VENIAMIN``- TEATRUL DE COMEDIE / Sala ``Radu Beligan``

 UN SPECTACOL ATRACTIV

Teatrul de Comedie în colaborare cu Teatrul Evreiesc de Stat, lansează pentru iubitorii de teatru propunerea de a o cunoaște pe Ludmila Ulițkaia, un mare scriitor rus contemporan care dezvoltă în acțiune teatrală o tematică actuală – conflictul dintre etnii și cel între generații. Pentru unii spectatori este însă cunoscută Ludmila Ulițkaia ca prozator de talie internațională, răsplătită cu numeroase distincții pentru romanele sale traduse și editate la noi. Romanele sunt impresionante, captivante prin poveștile consistente despre viața cu bunele și relele sale. Analiștii o consideră pe Ludmila Ulițkaia ``un Tolstoi modern``. Născută în 1943 într-un sat din Urali, a trăit și a cunoscut în amănunt viața din Rusia cu aspecte comune și în multe țări ale lumii. Este astăzi unul din principalii disidenți intelectuali din Rusia care condamnă regimul autoritar dictat de interesul celui care conduce statul. La sfârșitul anilor `70, Ludmila Ulițkaia s-a angajat pentru un timp, consilier literar la Teatrul Evreiesc de Stat din Moscova, a scris scenarii și s-a apropiat atunci de teatru, ca apoi să se lanseze ca romancier. ``Nepotul meu, Veniamin`` este una din foarte puținele piese de teatru datorate Ludmilei Ulițkaia.

Autoarea propune scenei povestea tragi-comică a unei femei evreice, dornică de o familie și de urmașii ei, ca orice om. Acțiunea este plină de întâmplări neașteptate, degajă sensibilitate, dar și mult umor ; oferă imagini din viața unor oameni obișnuiți din care nu lipsesc suferința și bucuriile. Umorul punctează mereu acțiunile personajului central, Esfir Livovna (Maia Morgenstern), căreia îi revin monologuri esențiale pentru substratul acțiunii, mai ales în prima parte a piesei. Alături de Esfir este Elizaveta Iacovlevna (Emilia Popescu), opusul ei prin echilibrul judecării situațiilor. Completează seria întâmplărilor neașteptate, Sonecika (Andreea Alexandrescu), Vitea (Răzvan Krem Alexe, iar în alte reprezentații Andrei Miercurea). Alegerea repertorială a acestei piese este meritorie prin conținutul tematic bogat în trimiteri la actualitate.

Regizorul Vlad Massaci își bazează conceptul spectacolului pe actori, dar uneori uită sensul tematic și să cizeleze mai ales interpretarea personajului central pentru a susține miezul acțiunii, substratul ei. Maia Morgenstern este o actriță care își investește marele talent în o sumedenie de spectacole ale teatrului instituționalizat, dar și în teatru independent. Înzeastrează cu talentul său exploziv rolul Esfirei, o femeie singură care își dorește ca nepotul Veniamin, personaj mereu invocat, dar care nu apare pe scenă, să aibă o familie și urmași. Maniera interpretării acestui personaj special, degajă mult umor apropiat mai mult de una din `gaițele` lui Kiritescu, decât de tipologia și situația specială a Esfirei. Impune farmec și ironie în caracterizarea personajului, dar îl îndepărtează de substratul tematic al biografiei sale. Emilia Popescu în Elizaveta cea din preajma Esfirei, compune cu măsură rolul celei echilibrate în analiza situațiilor neașteptat ivite și susține nuanțat relațiile cu partenerii. Maia Morgenstern și Emilia Popescu sunt actrițe prețuite pentru calitățile lor, cu experiență, dar regizorul nu reușește să le speculeze strălucit capacitățile în raport cu contextul piesei.

Excelenți sunt cei doi tineri actori – Andreea Alexandrescu în Sonecika și Răzvan Krem Alexe în Vitea. Naivitatea apropiată de inconștiență a fetei infiată de la un orfelinat, Andreea Alexandrescu o trăiește cu fină expresie, credibil emoțional. Colegul de școală al naivei, Vitea, prinde viață scenică minunat prin interpretarea lui Răzvan Klim Alexe. Inițiativa regizorului de a aduce acest cuplu la marginea scenei este admirabilă, pentru că tinerii, indiferent de posibila etnie a fiecăruia, demonstrează că iubirea poate învinge această barieră și comunicarea umană e necesară, iar actorii reușesc să servească pe deplin intențiile textului.

Regizorul apelează pentru imaginea generală a viziunii sale asupra textului, la apreciata scenografă Iuliana Vîlsan. De astă dată decorul său e mult prea încărcat cu tot felul de mobilier și obiecte cu posibile intenții metaforice pentru lumea aflată în acțiune pe scenă. Cele două spații de joc, cel al Esfirei și cel al Elizavetei, se departajează doar prin efecte ieftin vizuale și nu sugerează semnificativ personalitatea locuitoarelor.Tot pe linie metaforică , scenografa compune și costumele. Personajele centrale, Esfir și Elizaveta, poartă uniforme, ilustrate exagerat prin jocul între alb și negru. Textul compune personalitatea fiecărui personaj, dar actorii sunt dezavantajați de această scenografie sufocantă.

Cortine muzicale departajează secvențele acțiunii și sunt inspirat concepute ritmic de Vasile Șirli.

``Nepotul meu, Veniamin`` rămâne un spectacol atractiv prin intențiile textului unei scriitoare de valoare universală și prin prezența în distribuție a două personalități teatrale. Ne putem amuza la acest spectacol în care însă, provocarea tematică la gând interior a conflictului mereu actual dintre etnii e destul de fragil transmisă.