”ILIADA„ - TEATRUL LOGOS (independent) / Gazdă Teatrul Mic

 UN EXEMPLU PARTICULAR REUȘIT DE ... ”ARTA ACTORULUI„

Teatrul independent nu beneficiază de o legislație, se zbate de ani buni să activeze, e ignorat de sprijinul autorităților, chiar și de ”analiștii” acestui fenomen teatral. Tinerii actori încearcă drumul afirmării în micuțe teatre independente care își află cu multă greutate un spațiu de găzduire a proiectelor pentru un repertoriu stabil. 

Teatrul Logos este un teatru independent special ca profil, iese din sfera obișnuită a programului repertorial și acordă o atenție deosebită pentru pregătirea profesională a interpreților, cizelarea talentelor. În 1998 a luat ființă Fundația Culturală – Umanitară cu Teatrul Logos unde spectacolele realizate sunt rezultat al cursurilor de arta vorbirii și actorie. Universitățile de artă numeroase nu acordă atenția cuvenită studiului artei vorbirii și este vizibilă nepregătirea tinerilor absolvenți când au șansa de a se prezenta pe scenă în diverse spectacole. Teatrul Logos construiește un spectacol în urma acestei pregătiri profesionale cu scopul major de revitalizare culturală a etapelor parcurse de teatru, pornid de la naștere în antichitate și până astăzi. Acest teatru independent nu deține o sală de spectacol stabilă, își prezintă spectacolele în diverse teatre de stat, dacă primește găzduire sau fie la sediul Teatrului Infinit, ”coleg” independent. Poate și din acest motiv Teatrul Logos nu beneficiază de popularitatea meritată. 

Sufletul acestui teatru independent rămâne Oswald Gayer, de naționalitate germană, regizor, actor, profesor, activ și în Austria, Elveția, Germania, iar experiența l-a determinad să participe și la fundamentarea Teatrului Logos. Alege să prezinte acum, Marelui Public, ”Iliada” de Homer. (Spectacolul a fost găzduit și de Teatrul Mic / Sala Atelier.) Propunerea sa originală nu este un experiment teatral, dar pare șocantă, servește însă, admirabil datele esențiale ale programului Fundației de cunoaștere culturală a valorilor prin alegerea capodoperei lui Homer. Poate să pară imposibil a aduce astăzi pe scenă epopeea poetică a lui Homer cu o acțiunea stufoasă, bogată în sensuri. Oswald Gayer o face remarcabil cu o echipă compusă din 12 actori care au trecut însă, prin studiul cursului de arta vorbirii și actorie. Conceptul regizoral are unele tangențe cu memorabilul spectacol ”Trilogia antică” din 1990, realizat de marele regizor Andrei Șerban la Teatrul Național ”I. L. Caragiale”, păstrând proporțiile de rigoare.

Publicul este primit de actorii aflați pe scenă care prin expresie indică o lume dornică de salvarea conflictelor prin rugă către cer. Spațiul de joc e marcat prin fâșii de pânză laterale sugestiv colorate tern și luminate diferit în funcție de situație, sugerând un mare cort capcană a sufletelor. Decorul simplu se completează prin marcarea marginii spațiului de joc cu chivere de fier, coifurile de protecție pentru războinici, folosite simbolic de personaje la solicitarea acțiunii. Costumele Danielei Diaconescu fac trimitere reușită la timpul acțiunii – epoca antică. 

Homer povestește războiul legendar al celor din cetatea Troiei cu aheii veniți din Grecia să lupte aparent pentru o intrigă sentimentală care implică și zeii din Olimp. Epopeea dezvoltă o temă complexă, veșnic actuală – război, crime, iubire. Replica acțiunii e compusă din hexametrii dactilici specifici epocii elenistice, mai precis în versuri albe, bine tradusă în română. Elena Lazăr este autoarea traducerii acestei povești a Elenei din Troia, rămase nouă din secolul al VIII-lea î.H. Rolul major îl deține Corul comentator al conflictelor. Din acest Cor se desprind mereu personajele pentru scurte scene de exemplificare a comentariului general – Zeii și Eroii războiului. Regizorul Oswald Gayer conduce teatral excelent derularea acestei istorii epice.

Este senzațional cum toți cei 12 actori trăiesc fiecare episod - ”cânt” din epopee și descifrează subtil, credibil, replica și substratul ei.Transformările rapide din coriști în personaje, este făptuită ireproșabil, la nuanță de actori. Un regizor care caută distribuție pentru un proiect, trebuie să vadă ”Iliada” drept „casting”, să cunoască pe acești actori. Ei nu au o biografie artistică spectaculoasă, dar demonstrează că dețin profesionalism deplin pentru evidențierea talentului personal. Cei 12 adevărați performeri sunt în ordinea distribuției : Alina Dumitrelea – Elena din Troia / Atena / Cor, Andreea Roxana Neagu – Afrodita / Andromaca / Cor, Bogdan Ilie – Agamemnon / Menelau / Zeus / Cor, Cristian Constantinescu – Ahile / Cor, Dan Bălășoiu – Zeus / Priam / Cor, Daniela Moldovan – Hera / Cor, Doina Șandru – Thetis / Casandra / Cor, Dragoș Stan – Foibos Apollon / Hector / Cor, Marius Blaj – Alexandru Paris / Patrocle / Chryses / Cor, Mioara Dima – Doica / Cor, Sidonia Ganea – Hecuba / Cor și Andrei Miron – Cor. În niciun moment al reprezentației, fie că este în Cor sau interpretează sporadic un personaj, nici un actor nu iese din starea tensionantă a acțiunii.

Ca un profesor desăvârșit, regizorul Oswald Gayer a dirijat armonios interpretarea actorilor, fără să îi stânjenească prin artificii vizuale. A compus rafinat vizual scenele de luptă cu sensuri multiple, expresiv completate emoțional de cei din preajma eroilor războinici. Tensiunea fiecărui „cânt” sporește și prin intervențiile muzicii datorate lui Alexandru Stoica, instrumente Alexandru Matei. Ilustratorii live ai intervențiilor muzicale sunt prezenți în fundalul spațiului de joc. Regizorul și-a dorit să amintească și de limba greacă a lui Homer și o face reușit prin Daniela Moldovan când rostește în unele momente, replici în greaca veche. 

„Iliada„ nu poate fi considerat un spectacol experiment derizoriu, este o „lecție” unicat despre „arta actorului” și menirea culturală a teatrului. Regizorul și profesorul Oswald Gayer prin cei 12 actori, transmit publicului emoție pură pe o operă legendară trecută în uitare astăzi.

”CĂSĂTORIA” - TEATRUL DE COMEDIE

 O RAFINATĂ COMEDIE BOGATĂ ÎN SENSURI

Comedia își are treptele sale când pune degetul pe rana relelor vieții, pe defectele spiritului uman. Comicul e rezultatul întodeauna unui substrat dramatic și în comedia de moravuri sau de situații ori în cea de caracter.

”Căsătoria” poate fi integrată vârfului comediei datorat clasicelor valori universale, precum este și Gogol (1809 – 1852 ), rămas mereu actual în ciuda trecerii timpului. Prozatorul și dramaturgul de origine ucrainiană are drept țintă satirică în întreaga sa operă, universul uman, afectat grav de convenții dictate de sistemul social. În ”Căsătoria” alege drept țintă mariajul necesar consolidării unui cuplu, cu aspectele motivării sale, temă mereu actuală. Gogol lansează veșnica întrebarea - are oare la bază o căsătorie doar iubire sau ascunde și interese egoiste, meschine?

Andrei și Andreea Grosu, în urma unei lecturii profunde a piesei, revitalizează satira lui Gogol, îi arată, universalitatea și desprinde teatral acțiunea de vreun timp istoric. Cei doi regizori nu actualizează forțat ilustrarea teatrală a temei căutării unui partener de viață, pornită de indivizi din straturi sociale diferite. Viziunea regizorală dă viață esenței ”căutărilor” într-un cadru neutru, axate fiind, doar pe interpretarea personajelor de către actori.

MIHAELA TELEOACĂ (Fiokla) și TUDOR CHIRILĂ (Ivan)

 Chiar dacă distribuția suferă și de unele hibe, rezultatul comic rămâne consistent prin interpretarea strălucită a personajului central Ivan Podkolesin – Tudor Chirilă, funcționarul de gradul al VII-lea care își caută nevastă cu sprijinul pețitoarei Fiokla Ivanovna – Mihaela Teleoacă și prietenului Kocikariov – Liviu Pintileasa, cele două personaje fiind prezentate admirabil.

Publicul este primit în sală de Ivan așezat pe un scaun în prim-planul central al scenei, agitat, frământat de gânduri. Acest „prolog” tăcut, lansează derularea acțiunii. Viziunea regizorală e construită în sistemul apreciat de la UNTEATRU (teatru independent) inițiat cu succes meritat de Andrei și Andreea Grosu .

 În reprezentație se află continuu pe scenă întreaga distribuție, așezată pe scaune într-un cerc din fundalul scenei. Scenograful experimentat Vladimir Turturică concepe acest cadru al acțiunii în culoare cenușie, ca și lumea personajelor. Scaunele, singurul element al decorului, vor fi manevrate de personaje pentru a ajunge în prim planul scenei în momentele cheie. Costumele au vagi trimiteri spre epoca când a fost scrisă piesa, dar nu sunt întodeauna reușite, cum este cel al Agafiei (Mirela Zeța), fata propusă pentru mariaj. Această formulă vizuală de decor aplicată unei scene ample, surprinde, dar nu oferă  și sprijin substanțial pentru atmosfera generală dictată de acțiune. În această formulă de expresie vizuală, actorii devin personaje în scenele de dialog direct relațional.

Tudor Chirilă se adaptează excelent conceptului regizoral pentru definirea personajului în comlexitatea sa. O performanță interpretativă a actorului din în urmă cu ani, în Malvolio din „A XII-a noapte” de Shakespeare, se întrgistrează și acum, pe un alt demers de expresie teatrală. Trăiește sincer nedumeririle lui Ivan, șovăielile drumului căutării unei partenere de viață, dar și motivarea lor dictată de importanța gradului social pe care îl deține. Tudor Chirilă cizelează ca un bijutier profilul de caracter al personajului și relațiile cu partenerii. Mihaela Teleoacă este excepțională în prezentarea la nuanță a pețitoarei șirete și susține cu forță de convingere relația acesteia cu Ivan.

TUDOR CHIRILĂ ( Ivan ) și LIVIU PINTILEASA ( Kocikariov)

 Scene remarcabile cu efecte comice irezistibile, cu substrat dramatic, se dezvoltă și prin relația lui Ivan cu prietenul Kocikariov și el un alt pețitor, cu o viață personală într-un mariaj discutabil însă, ca reușită. Liviu Pintileasa construiește încântător personajul și îi evidențiază toate datele.

MIRELA ZEȚA (Agafia) și TUDOR CHIRILĂ (Ivan)

Discutabilă rămâne coordonarea regizorală a prezentării Agafiei „fata de neguțător de gradul al III-lea ... albă ca laptele, rumenă ca un bujor”, rol ce aparține Mirelei Zeța, actriță apreciată pentru interpretare în alte spectacole. De astă dată, Mirela Zeța nu redă farmecul cu iz satiric solicitat de personaj, duplicitatea sa interioară. Scene majore de relație între Ivan și Agafia, nu sunt susținute substanțial de interpretă.

DAN RĂDULESCU (Jevakin)

Personajele din planul doi al acțiunii, pretendenți la mariajul cu Agafia sunt partituri de referință pentru tema comediei lui Gogol. Reușește evidențierea Dan Rădulescu în Jevakin ”locotenentul de marină în rezervă”. Tipologia amărâtului, dar cu pretenții în numele statutului social apus, este cu fin umor desenată de actor. Remarcabil este Bogdan Cotleț în pretendentul dornic ca ”femeia neapărat să știe franțuzește”, limbă pe care el nu o cunoaște. Prezențele scenice ale celor doi sunt savuroase. Un alt pețitor lipsit de replică directă e bine definit prin expresie de Silviu Debu. Plată rămâne interpretarea lui Alin Florea în Pavlovici Omletă, pețitor cu pretenții dictate de funcție. Un alt rol secundar, mătușa Agafiei, e discret desenat de Smaranda Caragea. Comlexitatea satirică a temei centrale a piesei rămâne afectată în unele momente de absența coordonării atente de către regie a unor actori.

”Căsătoria” , în ciuda unor scăderi în interpretarea câtorva personaje, este o reușită de tratare inovativă a unui text clasic. Spectacolul transmite cu umor sensurile temei. Nota satirică a conceptului regizoral original propus de Andrei și Andreea Grosu, sporește prin interpretarea lui Ivan de către Tudor Chirilă, dar și a unor colegi din roluri centrale sau din planul secund. 

P.S. Programul de sală și afișul spectacolului au desenul apreciatului artist plastic, Sorin Ilfoveanu, dar neatractiv pentru sensul major de popularizare a unui spectacol de teatru, ca și conținutul caietului de sală cu pretenții grafice sofisticate care nu sprijină însă, evidențierea interprețiloir.

GALA PREMIILOR UNITER EDIȚIA a XXXI-a

 UN SPECTACOL UNICAT, REUȘIT .. 

... și SALVATOR al unei situații conflictuale iscate în breaslă de o ”petiție” semnată de aproximativ 1.400 de activiști în teatru.

SĂ NU UITĂM 

Până la evenimentele din 1989, artiștii erau răsplătiți de statul socialist de atunci cu „certificate” de „Artist emerit” sau ”Artist al poporului”, pe criteriul cu miros politic.

Mult regretatul ARTIST CETĂȚEAN – ION CARAMITRU a inițiat în 1990 pentru breasla sa – UNITER, organizație nonguvernamentală și a lansat numeroase proiecte în beneficiul creatorilor de teatru. Printre ele, la loc de frunte este GALA PREMIILOR UNITER de răsplătire a valorilor active într-o stagiune în arta spectacolului de către selecționeri din rândul breslei. În fiecare an, Senatul UNITER completează premiile cu distincții speciale pentru întreaga activitate și excelența creatorilor.

Timp de 31 de ani, statul actual a dovedit că ignoră domeniul cultural și evident și teatrul, dar GALA cu eforturi, în toate edițiile sale, a răsplătit pe cei din breaslă pentru VALOAREA creațiilor pe scenă sau în spatele ei. Cu trecerea anilor, e drept, regulamentul de funcționarea Galei, solicita unele modificări raportate la evoluția micării teatrale, la apariția teatrului independent, cât și pentru componența juriilor. Remarcabilă rămâne însă, evidențierea celor care servesc cu talent criteriul valoric al teatrului pentru cultură și educație în viața socială. Subiectivismul firesc în orice breaslă a creatorilor, a activat, uneori, și în cea a oamenilor de teatru, a produs nemulțumiri particulare pentru acordarea premiilor, dar respectul pentru VALORI nu a putut fi umbrit.

În anii 2020 – 2022 întreaga lume s-a confruntat cu blestemata pandemie a virusului covid care a afectat și activitatea firească a teatrului. Teatrul a găsit soluția păstrării relației cu Marele Public prin transmiterea unor spectacole pe online. Rapid au apărut voci inconștiente de ”analiști teatrali” și au trâmbițat că acesta este curentul teatral viitor, au uitat că TEATRUL ÎNSEAMNĂ EMOȚIE DIRECTĂ prin relația cu publicul, manifestată de când s-a născut el în antichitate. Gala Premiilor UNITER a supravieuit și în această gravă perioadă.

EMOȚIE ... DIN NOU

După pandemie și apoi trecerea în neființă a lui Ion Caramitru (președinte al UNITER, 31 de ani), cea de a XXXI-a ediție a GALEI PREMIILOR UNITER a oferit un spectacol strălucit la Timișoara, orașul devenit Capitală Culturală Europeană, eveniment major pentru imaginea României. Răzvan Mazilu, prețuit ca regizor de spectacole musicale a fost realizatorul acestui spectacol cu o singură reprezențaie, găzduit generos în sala centrală a Teatrul Național ”Mihai Eminescu”, în clădirea devenită monument al arhitecturii clasice.

Reprezentația a propus un musical original în decorul atractiv și funcțional pentru tema Galei, făptuit de Dragoș Buhagiar (actualul președinte al UNITER). Cu inventivitatea cunoscută, regizorul Rzăvan Mazilu a aplicat reprezentației unice, un scenariu inteligent conceput cu songuri din care nu lipseau accente ironice pentru ”starea” acestei ediții controversate, pe muzica desprinsă din musicaluri cunoscute, puse în scenă admirabil de el, la diferite teatre. Ana Bianca Popescu, Lucian Ionescu, Alex Ștefănescu și Monica Odagiu, s-au transpus excelent în rolul de prezentatori ai Galei. Expediența lor din alte musicaluri și-a spus pe deplin cuvântul. 

Ediția a putut fi urmărită, fie pe online prin site-ul UNITER, fie prin transmiterea în direct de TvR Cultural, unde cu aplicație profesională desăvârșită, Ruxandra Țuchel, de 24 de ani, transmite edițiile Galei. De astă dată însă, transmiterea a fost efectuată nu de postul public național, ci de canalul cultural care are o audiență mult mai mică, decât televiziunea publică. Trist rămâne că nici un post de televiziune particular, unele cu mare audiență, nu au acordat atenția cuvenită acestui eveniment cultural desfășurat la Timișoare – Capitală Culturală Europeană, nici măcar la buletinele informative. Toate s-au preocupat de haosul politic actual, cultura în general, nu le atrage atenția prin o știre.

La Gala de la Timișoara a ... funcționat și ”covorul roșu”, specific unei astfel de manifestări pe care au călcat invitații în ținute elegante. Nume de referință au fost acaparate cu priceperea unui jurnalist bine documentat de Florin Ghioca pentru interviuri. Dânsul este și un profesionist de valoare ca fotograf al teatrului care surprinde imagini esențiale interprețiilor și spectacolului în care aceștia joacă, iar de astă data a fost și un bun ziarist.

Reușita deplină a spectacolului unicat al ediției a XXXI-a, a demonstrat din nou că deținem valori creatoare în teatrul nostru, pe scenă și în spatele ei, ca regizor, scenograf, personal tehnic și producător. Colaborând toți au dat strălucire emoțională unei Gale de nivel înalt. Dar ...

”O BREASLĂ UNITĂ ...

E MAI IMPORTANT DECÂT PREMIILE” rosteau pe muzică, la începutul reprezentației prezentatorii. Nu vom nominaliza premianții, nu pentru că nu merită, chiar și cei propuși la distincție și nici pe selecționerii jurați (îi aflați pe site UNITER). Demersul Galei a suferit însă, un drum greu și prin noroi, cu o breaslă în care unitatea se dovedește în prezent, destrămată.

În primăvară a apărut, pe online firește, o ”scrisoare” către UNITER, semnată de aproximativ 1400 de persoane, mai tinere sau mai vârstnice, active pe scenă și în spatele ei. Se contestau nominalizările, dar nu cu argumentul criteriului valoric. Un punct principal al contestatarilor era  ... ”invizibilitatea tinerii generații de artiști care nu este reprezentată la capitolele – Cel mai bun spectacol, Cea mai bună regie”. Aparent se invoca un conflict între generații. De-a lungul edițiilor premii de debut la actorie și regie au fost mereu acordate tinerilor. La actuala ediție, premiul pentru ”Cel mai bun spectacol” a fost atribuit celui realizat pe meritele unei majoritar distribuții tinere înzeatrate cu talent, la Teatrul de Stat din Constanța. Premiul pentru ”Cel mai bun actor într-un rol secundar”, a revenit unui tânăr de valoare de la Teatrul Excelsior. Și teatrul independent apare în sfârșit, pe lista distincțiilor, cu o echipă majoritar tânără, din Timișoara.

Un nume cunoscut ca „analist teatral” susținea aberant presupusul conflict între generații, cu argumentul că vârstnicii nu practică noutatea teatrală, inovația. Un exemplu invocat drept argument era ... regizorul Silviu Purcărete propus la premiere, considerat „conservator”. Penibilă argumentare când Silviu Purcărete a pornit linia curentului de inovație în expresia teatrală prin multe spectacole regizate după 1989, memorabile, recunoscute și în plan internațional. Silviu Purcărete a dat un răspuns cu fine sensuri „epistolii” susținute de protestatari și a anunțat că se retrage de la nominalizarea drept „Cel mai bun regizor” pentru spectacolul de la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași. Ediția a XXXI-a a acordat totuși, distincția meritată valorii lui Silviu Purcărete, dar dânsul nu a onorat cu prezența la Iași această Gală după scandalul iscat de protestatari. Nu s-a prezentat să își ridice premiul pentru „Cel mai bun actor în rol principal” în spectacolul ”Tatăl” de la Teatrul ”Bulandra”, nici Marele Actor Victor Rebengiuc. Prin absența la Gală, aceste două personalități de valoare inextimabilă a teatrului, au arătat protestatarilor absurdul ”scrisorii” declanșatoare de un fals conflict între generații.

Inițiatoarea ”epistolei”, mai tânără și deținătoare la o altă ediție a Galei, a unui premiu de regie meritat pentru spectacolul realizat la Teatrul Național ”I. L. Caragiale”, pleda în linia curentului feminist și pentru nedreptatea absenței ... femeilor la nominalizri, mai mult condamna și existența agresiunii prin ”violență psihică și fizică”, în cazul unei actrițe care ar fi fost agresate de un regizor, nominalizat la premiul pentru regie. Acest protest solicita vehement și ... îndemnul la ”hăituiala în timpul spectacolului de Gală” de către public, firește! ”Hăituiala” dorită nu s-a manifestat.

Acțiunea acestei ”epistole” nu a făcut decât să arate că breasla nu mai e unită, în detrimentul ei când mișcarea teatrală suferă de lipsa sprijinului din partea oricărui guvern, iar impostura scoate colții demonstrând că nu deține un bun simț elementar al prețuirii valorilor pe care le avem în mișcarea teatrală. Imaginea UNITER a fost afectată de acest demers protestatar, dar a reușit prin spectacolul Galei de la Timișoara să îl treacă în uitare.

Ce va urma pentru următoarea ediție? Nu se știe. Totul depinde de unitatea breslei mai greu de făptuit, când întreaga societate în care trăim e destrămată de efectul unei diriguiri confuze, iscate de politichie, dar și de ... analfabetismul funcțional activ în toate sectoarele, cum s-a văzut și se mai vede din păcate.

”NELINIȘTE” - TEATRUL ODEON

 CUM SE DEFINEȘTE PE SCENĂ CUVÂNTUL ”FORMIDABIL„

Definiția acestui superlativ „formidabil” se poate atribui destul de rar unui spectacol izvorât din viața prezentului frământată de nuneroase ”neliniști„. Teatrul „oglindă” a vieții sugerează din ce în ce mai neconvingător realul ”neliniștii” din interiorul spectatorului. La Teatrul Odeon se va întâlni cu tema - neliniștite clipe de viață, iubire și împlinire personală prin biografia personajului Ulma Richter.

În 2018, rusul Ivan Vîrîpaev – dramaturg, regizor de teatru și film, scenarist, actor, scrie piesa „Neliniște”. Valoarea sa creativă este condamnată de Putin, iar el reușește să se refugieze în Polonia. Piesa are aparent o acțiune simplă, un interviu cu o scriitoare de mare succes, aflată la un pas de Premiul Nobel, de origine poloneză/germană, Ula Richter care trăiește la New York. Ziaristul polonez Krzysztof Zielinski vine să îi ia un interviu cu speranța că va fi o punte de lansare în cariera sa, fiind însoțit de fotograful Michael. Ula are în preajmă ca antrepenor pe Steve și pe fiica sa Natalie. Cei doi vor să îi protejeze imaginea de mărturii speciale din biografia sa care le consideră neadecvate succsului romancierei de care beneficiază și ei. Ula va vorbi însă, despre ce a însemnat viața în bogata sa biografie, cu drame, iubire și rostul artei, indiferent de formele de creație. Din umbra acțiunii, un Prezentator punctează metaforic, cu accente poetice, mărturiile Ulei. Tot acest ”interviu”, cu o desăvârșită construcție dramatică, Ivan Vîrîpaev îl deruleză cu mult suspans și atacă substratul existențial trăit și de noi în prezent. Ula invocă la început „sângele” ce îi curge în vene, originea provenită de la o mamă poloneză violată de un german nazist. În mărturiile sale se va vorbi apoi despre efectele holocaustului, dar și dspre rasism, despre iubirea care poate lua forme diferite, poate funcționa și în cazul ziaristului care e gay, și spre final despre rostul expresiei creatoare care trebuie să transmită emoție. Textul, bine tradus de Raluca Rădulescu, este cu adevărat valoros prin stilul lipsit de orice ostentație când evocă subtil clipe de viață posibile oricui , dar este și dificil pentru o reprezentare scenică atractivă. Stâlpul reușitei unui spectacol are la bază interpretarea personajului Ula cea care jonglează abil cu adevăruri dramatice, completate de fantezia sa creatoare manifestată în romane. 

Regizorul Bobi Pricop cu inspirație alege pentru interpretarea personajului Ula pe DORINA LAZĂR Reușita deplină a spectacolului o săvârșește însă, prin coordonarea întregii distribuții pentru a fi continuu în relație cu Ula, a da sens major mărturiilor sale, a crea o atmosferă de suspans dialogului, fără niciun artificiu regizoral exterior. Sunt rari regizorii de astăzi care își construiesc viziunea regizorală asupra piesei și miezului tematic, prin Actori ca element central și îndrumarea lor de a reda copleșitor cuvântul rostit. Bobi Pricop unește excelent o întreagă echipă pentru a exploata tematica piese. Îi este alături și scenografa Oana Micu. Decorul său aparent pare un cadru simplu, cu fotolii închise la culoare așezate în semicerc, dar are două accente luminoase care îi dau valoare simbolică prin plafon și semicercul din fundal. Remarcabil servește scenografa prin decor și costumele elegante, închise la culoare, viziunea regizorală și substratul piesei de a ilustra evocarea unor clipe de viață către lumină. Regizorul și scenografa sunt în umbra spectacolului, dar Marelui Public actorii le tansmit substanța conceptului de prezentare a piesei și o fac minunat. 

DORINA LAZĂR uluiește publicul prin transpunerea în personajul Ula, femeia cu poftă de viață, ambiguă însă, în evocarea stărilor prin care a trecut și trece pentru a reuși să își împlinească dorințele. Ula stă în fotoliul din centrul scenei pentru a da interviul solicitat de ziarist, înconjurată de celelalte personaje. Dorina Lazăr cu mare artă în descifrarea subtextului replicii, trăiește momente din trecutul biografic al Ulei, dar și efectul lor asupra celor din prejmă, tratați cu fină ironie. Rostirea replicii actrița o completează adeseori prin gesturi aparent mărunte și priviri către cei din jur spre a spori substratul cuvântului. Dramaturgul completează caracterizarea personajului complex Ula și prin mărturiile dinspre final despre ce presupune Arta,Creația, indiferent de aspectul manifestării prin literatură sau alte formule și de ce nu, chiar teatru. Cu forță interioară Dorina Lazăr demonstrează că artă presupune gând și suflet, comunicare de emoție, păstrând linia personajului, o scriitoare răsplătită cu succes de cititori. Ca o mare actriță, Dorina Lazăr făptuiește o creație în a da substanță umană, sinceră, credibilă personajului. La aproape nici un spectacol, nu am întâlnit cum ce se petrece pe scenă paralizează publicul, rămas cu respirația tăiată în fața ”oglinzii„ unor clipe de viață.

Cinci actori din distribuție, completează ireproșabil, prezentarea unor personaje argument pentru conflict, roluri aparent secundare în derularea cu suspans a acțiunii ... ”un interviu” în care intervin cu puține replici, dar esențiale. Nicoleta Lefter este Natalie, fiica Ulei cea dornica să păstreze tăcerea evocării trecutului mamei cu gândul la reușita personală. Cu finețe actrița creionează personajul, sporind caracterizarea prin expresia ținutei și dezvoltarea relațiilor în tăcere. Niko Becker, un tânăr actor, construiește în amănutul expresiei pe ziaristul polonez la început de drum, dar redă remarcabil și efectul pe care îl au asupra sa mărturiile Ulei. Steve, antrepenorul Ulei, omul egoist al interesului, este perfect prezentat de Alexandru Papadopol. Cucerit de farmecul lui Natalie, fotograful Michael își manifestă prezența la interviu, iar Mihai Smărăndescu o face impecabil în relaționarea cu celelalte personaje. Dramaturgul aduce în acțiune și personajul Prezentatorul pentru a spori prin accente poetic metaforice, mărturiile Ulei. Cu sensibilitate la nuanțe, Gabriel Pintilei compune rostul Prezentatorului pentru subiectul piesei, fiind deosebit și în momologul final. ”Neliniștile” interioare ale fiecărui personaj secundar sunt sugerate excelent de actorii care completează distribuția.

”Neliniște” este spectacolul de „teatru adevărat” încărcat de emoție care intră în rândul restrâns al evenimentelor artistice. Regizorul Bobi Pricop a ales o piesă de valoare a dramaturgului Ivan Vîrîpaev și a cizelat o „bijuterie” de spectacol, cu o „piatră prețioasă” – Dorina Lazăr.

„CEHOV ÎN SHOW BUSINESS” - TEATRUL MIC / Sala Atelier

 UN SPECTACOL REUȘIT, ACTUAL ... LĂSAT UITĂRII

Mișcarea teatrală se confruntă astăzi, cu vehementul curent al vocilor din spatele scenei care pledează pentru inovație în teatru. Rezultatul unor experimete dornice să modernizeze spectacole, în special cele din dramaturgia cu valori culturale devenite clasice, eșuează în fața publicului. Repertoriile teatrelor atacă, de pildă pe Cehov prin o serie de „adaptări”, „viziuni regizorale” care înstrăinează publicul de tema valorică și mereu actuală a pieselor sale. 

La finalul stagiunii din 2021, Teatrul Mic a prezentat „Cehov în Show Business” de Jane Martin, un spectacol de succes, aplaudat entuziast și de spectatorii printre care m-am aflat astăzi, dar figurează cu greu în repertoriul curent al teatrului. Piesa susține argumentat comic și dramatic, aspectele derizorii ale curentului de modernizare a expresiei teatrale, fiind scrisă cu măsură în îmbinaea replicilor lui Cehov cu cele specifice realității și are drept subiect un ... casting. Trei actrițe cu personalități și expediențe diferite, bine definite de autoare, se prezintă într-un teatru regional din Texas pentru rolurile din „Trei surori”, piesă celebră de Cehov. Trei regizori, cu viziuni ”originale”, vor să o pună în scenă, dar teatrul se află și în dificultăți financiare. Perfect valabil acest text pentru actualitate și cu efect pentru public prin trimiteri la piesa lui Cehov în care el se poate regăsi emoțional. Ruxandra Enescu traduce inspirat piesa cu titlul inițial ”Anton în Show Business”.

Regizorul Ștefan Lupu construiește excelent spectacolul prin intermediul alegerii și coordonării unei echipe remarcabile. Vizual totul pare simplu. Scenografa Silvia Horobeanu folosește tehnica scenei rotative a Sălii Atelier și plasează doar câteva elemente de decor bine alese pentru a defini spațiile de joc. Costumele sale sunt remarcbile pentru veșmintele atribuite personajelor în funcție de profilul lor. Regizorul apelează și la efectul discret al unor momente de proiecție (video Ovidiu Cristache) strict necesar derulării acțiunii, Miezul reprezentației sunt actorii, iar fiecare reușește prezentarea esenței profilului individual al personajului distribuit, raportat la rolul dorit din piesa lui Cehov. Este un joc tragic – comic greu, dar rezolvat admirabil de actori cu sprijin regizoral evident. 

”Marele Regizor”se caracterizează diferit prin trei tipologii divers satirizate de dramaturg și revine lui Bogdan Talașman. Actorul cu măsură și ironie fără să cadă în grotesc, compune rolurile regizorilor cu viziuni ”originale„ ... care pot ”măcelării” valoarea unei piese. Teatrul are și un producător pe Kate, rol prin care dramaturgul încearcă să puncteze menirea unui spectacol de teatru pentru public și alegerea repertorială – Cehov. Claudia Prec se adaptează solicitării textului prin monolog și relaționarea directă cu spectatorii.

În centrul acțiunii sunt însă, cele trei personaje – actrițele venite la casting pentru Olga , Mașa și Irina, cele trei surori create de Cehov. Mihaela Rădescu în Casey / Olga, Ruxandra Enescu în Holly / Mașa și Oana Pușcatu în Liz / Irina, reușesc autentice performanțe în interpretarea acestor partituri dificile. Fiecare păstrează caracterul, tipologia actrițelor venite la casting cu probleme dramatice sau comice personale, dar evidențiază și capacitățile de referință pentru a fi pe scenă, Olga, Mașa sau Irina din ”Trei surori”. Casey, actrița care luptă cu o boală gravă e indicată și rolului Olga, dar și mesajului dat de text. Mihaela Rădescu în monologul rostit cu lacrimă în ochi admirabil, lasă publicul cu respirația tăiată. Foarte dificilă este propunerea textului pentru Holly, o vedetă din regiunea acțiunii, o starletă de televiziune, cu eșecuri în dragoste care se vrea remarcată și în teatru. Ruxandra Enescu descifrează la nuanță, consistent emoțional substanța caracterială a personajului, frumoasa Holly și îmbină minunat latura posibilităților ca ea să devină și Mașa pe scenă. Este un rol realizat ireproșabil de o actriță cu valențe multiple. Oana Pușcatu se remarcă în Liz, actrița la început de drum în profesie care dorește lansarea prin rolul Irinei. Naivitatea lui Liz, dar și apropierea de profilul Irinei, o compune cu finețe interpreta. 

Nu este de ignorat nici interpretare lui Ben de către Radu Zetu, rolul este secundar, dar actorul definește credibil personajul un cântăreț, îndrăgostit de farmecele lui Holly care are însă, o familie. 

”Cehov în Show Business” este un spectacol cu rost în repertoriul oricărui teatru, reușit pe deplin la Teatrul Mic, dar ... lipsit de popularizare în contextul invadat de curentul experimentărilor lipsite de conținut emoțional, cât și al absenței multor manageri în teatru instituționalizat.

P.S. Teatrul Mic se pare că nu își popularizare prin comentarii pe online și pentru actualele sale premiere.

”PLATONOV” - TEATRUL „BULANDRA” / Sala „Toma Caragiu”

 ”ARTA ACTORULUI” ...

Profesia de actor este ”arta” de a întrupa pe scenă tipologii umane. Este însă, o ”artă” complexă, dependentă nu doar de harul actorului, ci și de inspirația creatorilor din umbra scenei – regizorului prin conceptul aplicat textului și scenografului prin imaginea acordată reprezentării. Toți actorii pot fi înfrânți pentru a transmite credibil publicului prin textul ales , un mesaj emoțional dacă cei din ”umbra” scenei nu îi valorifică. ”Platonov” la Teatrul ”Bulandra„ este un alt exemplu de absență a înfrățirii între creatori, în special în numele pretențiilor de inovație teatrală. 

Regizorii pornesc în genere, conceptul lor novator de la adaptarea clasicilor, ca și în cazul acestui ”Platonov” adaptarea englezului David Hare după A. P. Cehov, aleasă de regizorul Teodor-Cristian Popescu. ”Piesă fără titlu” se numea la început ”Platonov”, text catalogat drept primul exercițiu dramaturgic făptuit de nemuritorul Cehov. De la acest exercițiu a pornit stilul impus apoi de Cehov în dramatugie prin piesele sale anterioare celebre, de analiză psihologică profundă a personajelor aflate în conflict. Obțiunea tematică pentru dramaturg, dezvoltată substanțial și esențial în următoarele piese, a fost drumul existenței umane cu dorințe, vise, eșecuri, intercomunicări false sau adevărate, dictate de interiorul fiecărui personaj. ”Platonov” poate fi considerată prima treaptă a viitoarelor analize psihologice profunde efectuate de Cehov. În timp, ”Piesa fără titlu” a provocat mulți regizori de teatru și film. 

Dramaturgul englez David Hare a încercat a rezuma în adaptarea piesei lui Cehov, drumul lui Platonov, personajul cheie, cu suișurile și coborârile comice și tragice în acțiunea complicată a textului. Marea majoritate a personajelor au grad de rudenie între ele, trăiesc în mediul rural, unele avute, cu propietăți și bani, altele în lupta pentru a parveni, multe marcate interior și de pofte erotice, iar printre ele activează și ”învățătorul” Platonov, cu visele, dorințele sale. Nu lipsește din conflict nici consumul de alcool cu influențele de rigoare.

Regizorul Theodor-Cristian Popescu a încercat un experiment teatral nereușit cu această adaptare a piesei. Viața activă a societății din jurul lui Platonov, ironizată de el cu cinism, se derulează într-un decor de ”spațiu gol” propus de reputatul scenograf Cosmin Ardeleanu, ce poate fi o metaforă, depinde cum îl folosești. ”Spațiul gol” provine din vitala notă teoretică, aparținând marelui regizor Peter Brok. Pentru el acest ”spațiu” presupunea ”Teatru Mort. Teatru Sacru. Teatru Brut. Teatru Imediat”. Rezultatul apelării la teoria lui Peter Brok, este confuz ca transmitere de mesaj și ilustrare scenică a temei provocatoare publicului de judecare cu emoție a manifestării personajelor în acțiune, în ciuda faptului că distribuția cuprinde actori deținători ai harului profesional. Nu asistăm nici la „Teatrul Brut” prin acești actori, în centru fiind Șerban Pavlu (Platonov), un actor de valoare al teatrului, nici la ”Teatru Imediat”, totul fiind apropiat mai degrabă ... „teatrului mort”. „Împrumutul” teoretic al regizorului prin decorul lui Cosmin Ardeleanu, în principal, afectează grav „Arta actorului”.

În prima parte a reprezentației scena e goală, marcată printr-un podium alb, ușor modulat, dificil mișcării scenice, unde se mai plasează pe parcurs și trei scaune. În fundal există însă, un fel de burlan metalic strâmb, ce pare o rămășiță dintr-un alt decor. Pauza pentru cea de a doua parte a spectacolului, aduce în scenă tehnicieni îmbrăcați în alb care fixează cu efort niște ”stâlpi” negri. În derularea celei de a doua părți și ”burlanul” prinde imaginea unui ... neon strălucitor. ”Metafora” căutată vizual prin accentele transformării  „spațiului gol” inițial, e falsă, fără efect în raport cu textul, ca și cele trei scaune din prim parte a reprezentației. 

Colaborarea regizor și autor al „spațiului scenic” e jalnic raportată la substratul piesei. Maria Miu, un alt nume de marcă în scenografie, creează costumele diverse ale personajelor pe linie atemporală, cu eleganță și accente de culoare, dar lipsite de semnificații majore pentru tipologia rolului în acțiune. Acest ”spațiu gol” nu reușește să dea atmosferă analizei psihologiei personajelor și relaționării între ele. Lumina reprezentației e manevrată nesemnificativ, în special în „noaptea” din partea a doua. 

Dificultatea cea mai mare a acestui experiment teatral marcat de „spațiul gol”, o suferă interpretarea actorilor Teatrului ”Bulandra”. Lor se mai alătură și patru studenți la masterat ”Arta actorului” de la UNATC, unde regizorul Theodor-Cristian Popescu e profesor. Confuzia conceptului experimental evidentă în acest ”Platonov” luat drept pretext, se manifestă în primul rând, asupra interpretării rolului Platonov, dorit mai mult ca un Don Juan. 

Șerban Pavlu încearcă și reșește doar, în unele secvențe din acțiune, să atribuie substanță lui Platonov cel care privește cu cinism societatea din jur. Cu temperament , dublat de gând interior asupra relațiilor cu soția Sașa sau fosta iubită Sofia ori moșiereasa Anna, Platonov prinde consistență în interpretarea actorului, dar dezvoltarea coerentă a personajului este frântă de coordonarea viziunii regizorale a ansamblului reprezentației și prin decorul cu dificultăți pentru mișcarea scenică. Toți interpreții sunt afectați de conceptul regizoral practicat. Rodica Lazăr concepe reușit, de pildă, portretul general al tinerei văduve Anna dornică de iubire, propietara moșiei unde are loc acțiunea, dar substratul acestui personaj reprezentativ pentru gruparea socială căruia îi aparține e anihilat prin tratarea scenică a textului. Și Daniela Nane creionează credibil în notă generală, starea amară a fostei iubite a lui Platonov, Sofia care trăiește trist un alt mariaj. 

În diverse situații se remarcă punctând consistent în expresia solicitată de moment, relaționarea cu partenerii, și Gheorghe Ifrim (Șcerbuk), Dan Aștilean (Ivan), Lucian Ifrim (Porfiri), Constantin Dogioiu (Nikolai) și Cătălin Babliuc (Osip). În acest spectacol toți cei distribuiți demonstrază că au citit atent pe Cehov și adaptarea, dar le este imposibil în contextul conceperii teatrale a spectacolului, să construiească evolutiv personajele atribuite. Acest context – adaptare, viziune regizorală, scenografie, duce la o percepere confuză de către Marele Public și a subiectului acțiunii, a rostului intervențiilor fiecărui personaj interpretat de actorii ce dețin însă, subliniez, har pentru profesie.

Acest ”Platonov” rămâne un experiment derizoriu, îndepărtat de valoarea culturală a scriitorului Cehov prin adaptarea lui David Hare și de activare a publicului prin viziune regizorală, de a judeca emoțional viața cu provocările ei dictate de societate și de probleme individuale. „Arta actorilor” din distribuție nu mai are astfel, strălucire, când ne ... jucăm de-a teatru fără substanță în prezentarea scenică a unui text devenit derizoriu ca sens major. 

”CĂLĂTORIA” - TEATRUL NAȚIOMAL „I. L. CARAGIALE„ / Sala „Ion Caramitru”

 UN HAOS TEATRAL!

”Compania Passe – Partout DP”, înființată în 1999 de Dan Puric, având la bază dans și pantomimă, îi aduce actorului o evoluție spectaculoasă în cariera artistică. Era un gen nou de teatru pentru noi. A cizelat ca într- o adevărată școală, mulți actori, astăzi personalități de marcă pe diferite scene. Dan Puric a interpretat și numeroase roluri la Teatrul Național ”I. L. Caragiale” în perioada 1988 – 2019. A realizat în calitate de regizor și interpret spectacolul ”Înșir ` te mărgărite”, în 2015, pentru inaugurarea Sălii Mari, proaspăt renovată. Spectacolul reunea 50 de interpreți (!!), muzică, dans, pantomimă, dar nu a reușit să cucerească publicul. La sfârșitul anului 2019, se retrage de la Naționalul bucureștean, dar revine sub o nouă direcție interimară, în 2022, mai întâi cu o discutabilă conferință-spectacol, apoi cu rolul Spirache din ”Titanic vals”. Acum, propune tot la Sala Mare, un spectacol de amploare,”Călătoria”, cu 45 de interpreți (!!), un ”spectacol de Dan Puric”, în scenografia Doinei Levintza.

La baza reprezentației se află rămășițe din spectacolele memorabile de la ”Compania Passe – Partout DP” pe un scenariu însă, haotic conceput de Dan Puric și influențat de credințele sale particulare, sociale sau politice. Ideea acțiunii era interesantă, o ”călătorie” cu metroul, în care numele stațiilor determină definirea lor teatrală prin dans, pantomimă sau chiar, unele replici. Dar ... haosul teatral al spectacolului pornește însă, din lipsa de coerență a scenariului pentru ilustrarea teatrală a definirii numeroaselor stații anunțate din off, ca la metrou, făptuită aberant scenic. Apar la început, personaje cu replici rostite în diverse limbi străine, apoi se vor derula momente de dans de genuri diferite, de pildă și ... Flamenco sau secvențe de arte marțiale (maestru Zhu Rong Fu), multe sunt aplaudate pentru execuție, dar rămân lipsite de rost pentru a transmite consistent o temă generală a spectacolui. De exemplu, la ”stația Apărătorii Patriei” se concepe ilustrarea peronului prin tineri prezentați ca niște caricaturi, din care se desprinde un cuplu pentru a servi ideea scenaristului, exprimată în foița program de sală. Acolo, Dan Puric declara că a vrut, prin scenariu, să servească trimiterea ” spre inima omului, atât de părăsită astăzi, spre sufletul românesc neîntinat de vremuri, spre privilegiul de a iubi și de a râde”. Scenariul mai cuprinde și alte ”stații” cu trimitere la iubirea cuplului bărbat – femeie, dar ele sunt umbrite de multe momente exagerat concepute pe diverse intenții tematice. Un exemplu ar fi ”Stația Ștefan cel Mare” unde apare istoricul personaj rostind replica de la începutul monologului celebru al piesei ”Apus de soare”, completată cu ”Moldova treci acasă și tu, Bucovina nu mai sta printre străini!” Spectacolul se încheie cu ... un fel de paradă de modă extravagantă care nu servește miezul tematic – iubirea, dorit de Dan Puric și are o trimitere spre o altă tenatică actuală, ardentă.

Haosul sporește și prin ilustrația muzicală pentru că dans fără muzică nu există. Lucas Molina Perez este editor și autor al ilustrației muzicale solicitată de Dan Puric, dar și coregraf pentru Flamenco. Sunt amestecate de-a valma, șlagăre internaționale și de la noi, din trecut și din prezent, cu muzică originală la pian (David Hodos) ori vioară (Antonio Piculeață) sau percuție (Lucian Maxim), până se ajunge la Hip – Hop (Ad Litteram). Muzica devine un ”ghiveci,, fără sare și piper pentru a servi ”ghiveciul” de stiluri de dans cu intenții de clasic, modern, cuplate cu câteva momente de Step în coregrafia lui Dan Puric și lui se alătură pentru alte secvențe Elena Duicu și pentru Break Dance, Silviu Mircescu.

Sunt dirijați de numeroșii colaboratori din umbra scenei, 45 de interpreți. Dintre ei, doar câțiva sunt actorii Teatrului Național și lor li se alătură o numeroasă echipă admirabilă de dansatori profesioniști. Firește lui Dan Puric îi revin câteva scene solistice și demonstrează din nou măestria ca interpret de Step. Unele momente sunt desprinse din reușitele spectacole din trecut ale ”Companiei Passe – Partout DP”. Foița program de sală nu binevoiește să nominalizeze numele soliștilor din momentele de dans, ei meritau pe deplin popularizare. Este formidabil, de pildă, tânărul care dansează Step și în partereniat cu Dan Puric.

Marele creator de costume și decor, Doina Levintza ”îmbracă” excelent spectacolul, nu atât prin decorul simplist, ci prin costumele numeroase purtate de cei 45 de interpreți. Costumele indică rafinat tipologii în fiecare apariție scenică. Maestra dă prin amănunt expresia costumului de astăzi, de ieri sau chiar din altă epocă istorică, cum îi solicită scenariul.

Parada de modă extravagantă din final este tratată senzațional de Doina Levintza, dar nu își are sens logic pentru tema spectacolului dorită de regizorul Dan Puric. Ciudat este costumul purtat în finalul paradei cu trimitere spre o imagine din ... estul graniței noastre, preferată de spiritul lui Dan Puric. Costumele Doinei Levintza rămân cele care dau strălucire reprezentației și sprijină reușita unor momente de dans profesionist. 

Apare însă, întrebarea: ce transmite publicului acest spectacol realizat cu investiții financiare substanțiale? Provoacă publicul să răsplătească prin aplauze execuția profesională a dansatorilor din unele secvențe, ca la un spectacol de operă, dar fără a i se transmite emoție sau gând interior. În foița program de sală, Dan Puric își încheie astfel comentariu : ”Țin să mulțumesc, de asemenea, inițiatorului acestui proiect, domnul Manager interimar – Mircea Rusu, precum și Ministrului Culturii pentru sprijinul acordat”. Rezultatul ”sprijinului acordat” generos este un spectacol încâlcit de dans, pantomimă și mișcare scenică. Păcat de efortul interpreților să ”călătorească” într- un ”metrou” haotic condus. 

P.S. Teatrul Național ”I.L. Caragiale” are acum un alt manager interimar pe George Călin care l-a înlocuit pe Mircea Rusu. După doi ani de zile de la trecerea în neființă de la conducerea teatrului a marii personalități culturale Ion Caramitru, Ministerul Culturii nu a reușit să organizeze un concurs corect pentru numirea unui manager, personalitate de valoare responsabilă de conducerea primei scene a țării.