joi, 4 octombrie 2012

“O SCRISOARE PIERDUTĂ“ – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE“ (Sala mare)


RĂMĂȘIȚE DIN … CARAGIALE
        
         Acest spectacol este o deziluzie. Mai întâi pentru că “O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale rămâne piesa cea mai cunoscută de români, și spectatorii așteaptă întodeauna, interpretarea situațiilor și replicii lui Caragiale cu interes pentru valoarea lor actuală, și după peste un secol de la scriere. Nu e cazul acestui spectacol. A doua deziluzie este regizorul și actorul, Horațiu Mălăele, o personalitate creatoare complexă, o valoare adevărată, prețuită pe drept de Marele Public. De astă dată, regizorul a considerat  că poate fi inventiv realizând un spectacol “DUPĂ” I.L.Caragiale cu dorința de a da o altă față teatrală textului, considerându- se mai presus de autor. De la acest “după” pornește conceptul său regizoral, ce pare a fi un experiment penibil, specific unui regizor student în primul an de studiu, dar inacceptabil pentru un creator de talia lui Horațiu Mălăele. A încercat să amplifice stilul personal din memorabilul spectacol “Revizorul” de la Teatrul de Comedie. Atunci, nu practica în calitate de regizor acest “după” … Gogol, respecta textul, aplica o discretă adaptare, și  admirabil, în scenografia Liei Manțoc, realiza un spectacol novator. De astă dată a masacrat piesa lui Caragiale. A exclus din spectacol importantul act trei al “ședinței electorale” și a plasat în final câteva din replicile diverselor personaje. Și mai grav rămâne faptul că a mai și introdus, pe ici pe colo, replici noi, personale, în numele actualizării. Peste toate, regizorul nici nu a vegheat ca rămășițele din replica lui Caragiale să fie rostite… tangibil. Majoritatea interpreților ori țipă, ori…morfolesc cuvântul. Relații între personaje nu există. E drept, regizorul Horațiu Mălăele și-a rezervat egoist, finalul prin Agamiță Dandanache, rolul în care dânsul se distribuie și îl interpretează însă, discutabil. Spectacolul nu are nici o miză credibilă în raport cu piesa lui Caragiale, fiind o “jucărie” ridicolă, cu multe scene amintind de umorul practicat de un teatru de estradă modest sau de un divertisment tv. lamentabil. Publicul râde sporadic, dar nu provocat de satira mereu actuală a genialului Caragiale, ci de diverse gaguri ambalate pictural spectaculos prin scenografie.
         Pornind de la ideea “incredibilului salt în grotesc și absurd” despre opera lui Caragiale, sugerată într-un studiu de Gabriel Dimisianu, regizorul încearcă să o pună în scenă, dar uită de conținutul piesei “O scrisoare pierdută”. Regizorul colaborează cu o scenografă de excepție, Maria Miu în dorința ca imaginea personajelor să fie apropiată de Constantin Jiquidi, caricaturistul colaborator al lui Caragiale la “Moftul român” și fiul său, Aurel Jiquidi, grafician și pictor. Dorința regizorului eșuează în urma insistenței ca majoritatea personajelor centrale să se transforme prin costume în caricaturi, burlesc desenate ca niște indivizi obezi. De la Zoe la Tipătescu, de la Cațavencu la personajul inventat de regizor – Muta, personajele devin caricaturi active, exagerate ca imagine, un fel de “balene” ridicole în raport cu replica și relațiile conflictuale propuse de dramaturg. Maria Miu execută cu fantezie costumele solicitate de viziunea regizorală, cu amănunte de detaliu apropiate de Jiquidi, numai că ele par destinate unei alte piese și nu sprijină prin nimic consistența personajelor și interpretarea actorilor. Decorul Mariei Miu, construit realist, la amănunt, indică mai repede, o casă din mahalaua Ferentari. Planurile de joc sunt multiple, dar regia le folosește superficial. La început, de pildă, într-un lung și inutil prolog lipsit de replică, Muta – personajul atribuit piesei de regie, bântuie prin scenă să strângă ca o slujnică, maldărul de hârti dintr-o posibilă sufragerie. Luminarea scenei este dirijată confuz. Spectatorul  poate bănui că printre acele hârtii s-ar afla și scrisoarea pierdută. Va greși. Mai pot bănui unii că abundența de hârtii ar fi o “metaforă” vizuală cu adresă la gunoiul mahalalei în care locuiește … prefectul județului, Tipătescu. Altă greșeală, pentru că abundența de hârtii risipite și nefolosite de nimeni, sunt doar un artificiu de imagine. Sufrageria are diverse uși. Una aparține unui WC. Că tot e “Anul Caragiale”, în majoritatea spectacolelor dedicate lui Nenea Iancu, WC-urile nu lipsesc din decor, sunt la modă ca soluție regizorală novatoare. Va fi folosit de diverse personaje și în acest spectacol, fără pic de rost. (Trebuie să amintim că I.L.Caragiale, în piesele sale acordă un spațiu larg descrierii decorurilor, dar nu indică nicăieri necesitatea unui WC.) O altă ușă din decor face trimitere spre un dormitor, loc insistent folosit de regie pentru a sublinia relația de amor dintre cei doi obezi, Zoe și Tipătescu. “Relația” din spectacol se poate numi altfel, dar cuvântul nu îl putem folosi, practicarea ei  zguduie mereu peretele  sufrageriei și multe obiecte cad sub ochii lui Trahanache, soțul lui Zoe. Vulgaritatea momentelor respective este la superlativ. Scenografia Mariei Miu lucrată amănunțit ca imagine, devine suportul uni kitsch regizoral ce prin intențiile sale de lecturare scenică spulberă satira lui Caragiale și folosește grosier numai pretextul scrisorii pierdute.

         Distribuția reunește actori de marcă din diverse generații. Toți sunt afectați de demersul regizoral în interpretarea unor personaje marionetă frustrate de lipsa relațiilor  dintre ele, inexistentă în spectacol. Se sugerează doar relația Zoe – Tipătescu, prin zgâlțâiala peretelui unui dormitor. Distribuția din programul de sală înșiră personajele, conform ordinei propuse de Caragiale, pe care o vom urmări în comentariu. Ștefan Tipătescu este Mircea Rusu, actorul încercând o compoziție în rolul unui presupus prefect de județ, gras și obosit. Neconvingător, individul prin interpretare, devine nervos când află de pierderea scrisorii de către amantă, nebunia alegerilor nu îl preocupă, ci doar dorința de a face sex cu Zoe; ignoră orice relație cu cei din preajmă, chiar și cu Trahanache. Prin intenția exterioară de a da  replicilor ce i-au mai rămas, o notă comică, actorul amintește prin tonalitatea verbală de Dem Rădulescu, chiar dacă meșterul nu a interpretat acest personaj. 
Rolul lui Agamiță Dandanache și-l atribuie regizorul Horațiu Mălăele. În alt concept regizoral îl putea realiza senzațional. În acest spectacol, descrie exagerat un Agamiță total decrepit, bolnav, într-un cărucior cu rotile, păzit de doi indivizi din zona mafiotă, cu ochelari negri. Horațiu Mălăele tratează mărtururisirea lui Agamiță ca pe un cuplet de estradă. “Vechiul luptător de la ‘48” pare o “legumă’, iar implicarea logică în conflict dorită de dramaturg prin evocarea șantajului cu o scrisorică, înfăptuit cândva ca să obțină locul ca politician, se diminuează ca sens. Firește că la acest moment din final, petrecut în centru scenei, publicul se amuză și aplaudă, dar nu pentru soliditatea rolului raportată la textul inițial, ci pentru Horațiu Mălăle, un actor care i-a cucerit în alte spectacole. În Zaharia Trahanache, prezidentul a numeroase comitete și comiții, cum precizează dramaturgul, Virgil Ogășanu rămâne printre puținii interpreți care reușesc să treacă peste indicațiile exagerate de caracterizare a personajelor, solicitate de regie. Compune coerent, cu finețe în expresie posibilul profil al lui Trahanache, interpretat ca un bătrân puțin cocoșat și corpolent, dar preocupat de funcțiile sale. Virgil Ogășanu se detașează din absurdul viziunii regizorale și nuanțează admirabil gestual  prezentarea lui Trahanache. Amuzant este oferit doar ca imagine generală celebrul cuplu Farfuridi (Marius Rizea) – Brânzovenescu (Eduard Adam), dar actorii nu mai beneficiază de replica substanțială, piesa fiind cenzurată de regie. Sunt corecți ca apariție de plan secund. Partitura lui Cațavencu, regia o reduce substanțial, acesta fiind un obez decrepit cu pretenția de a fi și el luat în seamă. Mihai Constantin, un mare actor, nu poate însă, salva personajul, chiar dacă regia îl pune pe Cațavencu să încerce … dansul din buric. Execută numai cu haz gaguri regizorale. De exemplu, în  scena Cațavencu – Tipătescu, regia propune o înșiruire de gaguri ca într-un film mut. Multe astfel de scene îngreunează ritmul reprezentației. Un personaj derizoriu devine Pristanda (Marcelo S.Cobzariu) pentru regizor. Ca reprezentația să aibă și efecte spectaculoase, regia introduce prezența unui pluton de soldați, subordonații lui Pristanda pentru reținerea lui Cațavencu. O scenă inutilă. Singura surpriză demnă de stimă a regiei, rămâne tratarea Cetățeanului turmentat, ca un “apropitar” cu bani care cu ironie ar vrea să afle cu cine votează, fiind insoțit de un “taraf”, o “figurație orchestră” cum specifică programul de sală. Alexandru Bindea compune abil personajul, iar momentele cu acest cetățean special din electorat prind sensuri apropiate de scrierea piesei. 

Intențiile regiei o transformă pe Zoe într-o supraponderală care se miorlăie ca o pisică isterică. Raluca Petra, o actriță deosebită,  nu reușește să schițeze pe  femeia ce declanșează conflictul prin pierderea scrisorii. Zoe a sa devine o mâță grasă pe care penibil regia o îndrumă în relații, iar în "rămășițele" din disputa cu Tipătescu se urcă pe masă și vrea să se spânzure. Păcat de talentul tinerei actrițe, manifestat cu alte prilejuri. Dispar din distribuție prin masacrarea textului, “alegători, cetățeni, public și un fecior”, înlocuiți cu Muta în intenția de a reprezenta… electoratul surprins de Caragiale. Muta, consideră regia a fi o slujnică, a cărui imagine grotesc desenată este amplificată, și marchează printr-un prolog și epilog de imagine reprezentația, mormăind niște sunete. Personajul ar fi “găsălnița” regizorală principală. Victoria Dicu încearcă să dea viață acestui personaj monstruos, cu o discreție demnă de apreciat în contextul general al artificiilor regizorale, gagurilor practicate. Programul de sală indică faptul că Victoria Dicu, în alte reprezentații, poate interpreta pe Zoe, schimbând rolul Mutei cu Raluca Petra.
         Spectacolul rămâne o ambiție regizorală eșuată a unei personalități consacrate în viața teatrală – Horațiu Mălăele. Un experiment … “Curat murdar!” cum spune Pristanda în piesa absentă ca satiră socială pertinentă în spectacolul găzduit de prima scenă a țării. 

Un comentariu: