“ LOVE STORIES “ – TEATRUL METROPOLIS

AVEM ACTORI MINUNAȚI …

În sfârșit apare în repertoriul unui teatru și o piesă a unui dramaturg român contemporan. Teatrul Metropolis amintim că este un teatru de proiecte și rămâne demnă de stimă opțiunea sa pentru o piesă actuală, de-a noastră. “Love stories”, mai pe românește spus “Povești de dragoste” aparține lui Radu F. Alexandru și a fost distinsă cu Premiul UNITER drept “Cea mai bună piesă a anului 2010”. Titlul în engleză al piesei, s-ar putea să inducă unor spectatori confuzie prin amintirea celebrului film “Love Story”, o dramă romantică din anii ’70. Tot despre dragoste povestește și Radu F. Alexandru, dar … pe un alt drum al acțiunii, prin conflicte confuze. Până la un punct textul său promitea un conflict credibil între generații, având drept bază iubirea cuplurilor. Pe parcurs, motivările degradării acestui sentiment sunt însă, în text, forțat aduse.

Dan (Alexandru Pavel) este hotărât să se însoare cu iubita sa Giulia (Diana Cavallioti) care este gravidă. Părinții săi, Cristian (Mircea Rusu) – profesor de filosofie și Dana (Maia Morgenstern) – cu o ocupație neprecizată ca sprijin al definirii personajului, rămân surprinși la aflarea veștii. Mama se opune categoric. Inspirat dramaturgul sugerează, că mariajul părinților ar fi în impas. Replica este directă și sugestivă. Până aici toate bune, cu promisiuni pentru dezvoltarea conflictului. Dramaturgul nu îi mai găsește apoi, o linie cât de cât logică de dezvoltare. După zece luni de la nașterea copilului și cuplul tânăr e în prag de destrămare pentru că relația sa erotică nu mi există … Giulia destăinuind că este lesbiană. Finalul surprindre mai mult prin moartea tatălui într-un accident de mașină, ce este de fapt, un act sinucigaș. Relatarea pe scurt a acțiunii este un argument pentru fragilitatea scrierii. Conflictele nu au o bază solidă, personajele încearcă să se explice prin numeroase confesiuni-monolog și nu prin relații.

Regizorul Claudiu Goga și-a ales o distribuție remarcabilă, prin harul lor actorii reușind să configureze în spectacol unele momente emoționante, trecând peste hibele textului. Cu atenție, regizorul i-a îndrumat și a speculat calitățile lor. Dar tot regizorul pentru amplificarea vizualizării teatrale, apelează la moda de acum expirată în lume, a proiecțiilor. Decorul simplist imaginat de Lia Dogaru este dominat de două rame imense de tablou în care se vor proiecta insistent multiple fotografii cu personaje ce constituie subiectul discuțiilor conflictuale dintre fiu și părinți, dintre părinți, etc. Proiecțiile devin efecte derizorii, pleonastic atribuite vizualizării teatrale. De pildă, când Giulia anunță că este gravidă, se proiectează imaginea unui făt de la o ecografie. O proiecție centrală aduce în acțiune rolul … povestitorului, un scriitor care s-ar inspira din viața cuplurilor, un personaj fără sens pentru rostul acțiunii. Cunoscutului comentator politic de pe micile ecrane, Emil Hurezeanu îi este atrubuit acest personaj inutil ! Proiecțiile distorționează percepția elementară a scrierii și afectează interpretarea actorilor.

Descoperim în distribuție un tânăr talent care promite prin calitățile personale o evoluție viitoare deosebită ; Alexandru Pavel în rolul lui Dan sugerează că acesta este marcat de conflictul dintre părinți și surprizele confesiunilor iubitei. Trece peste dificultățiile falsului unor situații și dă veridicitate stărilor interioare ale personajului. În personajul confesiunilor, Giulia, are o partitură mult mai dificilă pe care Diana Cavallioti o salvează de la eșec, dându-i o aură de mister. Incoerent desenată psihologic, Giulia devine prin interpretarea actriței, o femeie dezorientată datorită experiențele de viață trecute, ce ascunde o tristețe interioară. La nuanță prin expresie și gest, actrița trăiește stările personajului. Un cuplu artistic au devenit în urma unor spectacole apreciate de la Teatrul Evreiesc de Stat, Maia Morgenstern și Mircea Rusu.

În Dana, soție și mamă, actrița brodează caracterizarea pe îmbinarea celor două planuri – nefericirile mariajului și nemulțumirea vestei însurătorii fiului. Cu marea sa experiență, actrița aduce discret lacrimi ce inundă uneori privirile Danei, care manifestă o tăinuită sensibilitate, dar subliniază și autoritatea unei femei frustrate de neîmpliniri personale. Sugerează cu finețe nemulțumirile intime ale lui Cristian, păstrând însă, coerent aparența de cinic, ironic filosof, Mircea Rusu. Actorii se dovedesc a fi minunați în interpretarea unor personaje firav construite, reușind prin jocul lor să le estompeze lipsa de logică elementară în evoluție.

“Love stories” rămâne un proiect onorabil de a sprijini dramaturgia noastră, un spectacol ce pare mult prea lung în ciuda duratei sale de o oră și patruzeci de minute, cu actori admirabili, pe un text plăpând, cu ambiții de a fi reprezentativ pentru realitatea ce o trăim.

“ VISUL UNEI NOPȚI DE VARĂ “ - TEATRUL MIC

SHAKESPEARE ȘI … “ VACANȚA MARE “

Programul de sală specifică , “Visul unei nopți de vară” după William Shakespeare,versiunea scenică Gelu Colceag, regia Gelu Colceag, urmând următoarele precizări : “compilația” mai multor traduceri și “pasaje adăugate” din “Shakespeare Sonete”, “Hamlet”, “Îmblânzirea Scorpiei”, “Mult zgomot pentru nimic”, “Cântarea Cântărilor” și “Balada lui Robin cel nebun”. Acest amalgam de fragmente și replici din diverse piese ale bătrânului Will și alte scrieri, pare a avea motivația că “Visul unei nopți de vară” este un text lamentabil și regizorul a vrut să îl dreagă. Scenariul rezultat spulberă însă, sensurile “Visului …”. Toți cercetătorii internaționali de marcă au remarcat în studiile lor, că această piesă a genialului Shakespeare, are drept temă fundamentală dragostea cu multiplele ei fațete – spirituală, fizică, pasională sau naivă. Shakespeare a plasat analiza acestui sentiment major existențial pe mai multe planuri pentru a îi argumenta manifestările diverse.

Piesa alege cu sens un plan al “visului” într-o lume fantastică, mitologică, în care cuplul Titania (Simona Mihăescu) și Oberon (Ștefan Lupu) domină zânele și elfii din pădurea care o stăpânesc autoritar. Un alt plan real propune prin lumea celor din Atena, fațete esențiale ale sentimentului iubirii. Într-un spectacol de astăzi, planurile pot fi imaginate teatral cu apropiere de lumea actuală, pentru că sentimental e veșnic și opera dramaturgului universală. Mai trebuie precizat că în planul real, clasicul autor introduce nuanța psihologică în analiza tematicii alese. Thezeu, ducele Atenei (Alexandru Gâtstrâmb) și Hypolita (Mihaela Rădescu), regina amazoanelor, aflați în conflict sentimental, sunt oameni maturi, de vază ai cetății, dar alături de ei, tinerii din cetate se confruntă cu alte conflicte, expuse de Will cu ironie la adresa naivității vârstei lor. Tinerii lui Shakespeare sunt Hermia (Irina Rădulescu), Helena (Ilinca Manolache), Lysander (Conrad Mericoffer) și Demetrius (Radu Iacoban). Shakespeare nu se oprește aici, și atacă și planul major al societății, cel al oamenilor simpli, meșteșugarii din cetate care se vor a fi remarcați de “șefi” la nunta lui Thezeu și Hypolitei, ca actori amatori. Prin textul atribuit a fi jucat de meșteșugarii actori amatori, Shakespeare strecoară și o parodie a temei prin tragedia iubirii dintre Pyram și Thisbe.

Regizorul a optat însă, pentru un scenariu original care distruge logica imbatabilă a planurilor acestei comedi. S-a inspirat, evident, doar din considerațiile lui Ion Marin Sadoveanu asupra piesei. Plasează în planul principal al conceptului său, grupul meșteșugarilor, în scopul de a spori comicul piesei. Îi amplifică prezența în acțiune și îl tratează teatral apropiindu-l de umorul grupului “Vacanța mare”, ce făcea cândva audiențe la un post tv. Parodia pe tema dragostei este aproape uitată, iar meștșugarii sunt preocupați să dea o lecție, să-i zicem satirică, despre … teatru, “semnele teatrale”, dar și pregătirea tehnicii vocale, a dicției actorilor. Tot ce întreprind prin scenariu și îndrumare regizorală meșteșugarii, actori amatori, are la bază simple exerciții de studiu ale studențiilor la actorie din institutul de profil, unde regizorul este rector. Numai că “exercițiile” în spectacol sunt stridente, vulgare, scoase din contextul piesei și distrug scopul pentru care Shakespeare a introdus în acțiune meșteșugarii. Titania rostește la un moment dat replica : “N-am văzut în viața mea o porcărie mai mare ca asta” și replica prinde sens pentru aspectul general al spectacolului! Intenția regizorală de a satiriza aspecte din viața teatrului, regizorul Alexandru Dabija a practicat-o rafinat, în spectacolul de succes de la Teatrul Odeon, “Pyramus & Thisbe 4 You”, inspirat de aceiași piesă. În spectacolul Teatrului Mic, interpretarea actorilor sub îndrumarea regizorului, face din meșteșugarii, denumiți simplist în traducerea pentru care s-a optat fără a li se specifica și meseria – Culea Fundulea (Ovidiu Niculescu), Petre Gutuie (Cristian Iacob), Francisc Flaut (Bogdan Talașman), Dudă Subțirelu (Vitalie Bantaș), Gogu Botișor (Cuzin Toma), Lică Ciubărică (Radu Zetu) -, posibili membrii ai “Vacanței mari”. Nu întâmplătoare este specificat de către Shakespeare că, de pildă, Subțirelul este croitor, Botișor - căldărar, Flaut – cârpaci de foale etc. Ocupația îi caracterizează în piesă, dar nu în spectacol. În echipa meșteșugarilor se regăsesc și personalități ale Teatrului Mic care încearcă să se ferească de tratarea vulgară a rolurilor. Cristian Iacob, de exemplu, este atent în definirea cu umor a tipologiei lui Gutuie. Dar, Bogdan Talașman în Francisc, căruia îi revine și rolul Thisbe, cerșește aplauze prin exagerări comice vulgare, de la fanii răposatei emisiuni tv. “Vacanța mare”.

Viziunea regizorală este incoerentă, întrebuințează linii de expresie teatrală opozante pentru departajarea planurilor propuse de Shakespeare. Alege ca argument de bază jocul dintre alb și negru, scenele cu meșteșugarii fiind colorate, ca singur accent al vieții reale. Reală este însă, și viața celorlanți din cetate care sunt implicați în conflicte amoroase, dar personajele devin prin imaginea regiei, păpuși fără de personalitate.

Tinerele cupluri de îndrăgostiți sunt un exemplu concludent, fiind tratate uniform. Liliana Cenean și Ștefan Caragiu adaptează scenografia la cerințele regiei. Creează imagini admirabile în sine însă, ne susținute de scriere, prin configirarea decorului etajat și găzduirea efectelor jocului umbrelor. Albul și negru domină scenografia. Planul fantastic al lui Oberon, Titania și Puck cel zis și Robin-Băiat-Bun, al zânelor și spiridușior, e marcat prin negru, ca fiind o lume malefică. În debutul reprezentației apar strident aceste personaje în costume negre purtând ochelari negrii, de parcă ar fi niște mafioți diabolici. Puck, spiridușul abil, devine un domn în negru, oboist de viață, prin care regia vrea să “filosofeze” asupra întâmplările din preajmă. În rolul lui Puck, Claudiu Istodor se remarcă totuși, fiind unul din puținii actori din distribuție care gândește sensul replicilor rostite cu fină ironie. Cu o ținută autoritară, misterioasă, apare Oberon interpretat de Ștefan Lupu. Timidă în exploatarea situațiilor prin care trece Titania este Simona Mihăescu. Regele și regina zânelor lui Shakespeare, sunt desemnate de regie doar ca personaje bizare, cu o detașare ilogică față de lumea fantastică de care sunt responsabili. Dansează și cântă – pentru că din spectacol nu lipsesc momentele de musical – Mirela Jlenescu, Simona Deaconescu, Alexandra Apetrei, Alexandru Iacob, Zory David, Șerban Gomol, Conrad Mericoffer, Andrei Seușan -, înveșmântați în costume negre, unele fetele amintind prin ținută de dansatoarele la bară, vor să fie “elfi”, spiritele pădurii. Cei din “regatul” lui Oberon, par a trăi în afara miezului conflictului care este sentimentul iubirii. Animă unele scene din spectacol, muzica lui Călin Grigoriu. Banală rămâne coregrafia concepută de Arcadie Rusu. Lumea “neagră” a lui Oberon și Titania, obligatoriu prin cerințele scrierii “colorată” de intervenția miraculoasă a meșteșugarului transformat în măgăruș, devine un plan al acțiunii rupt de sensul “Visului …”. Din vizualizarea scenică a acestui scenariu după piesa lui Shakespeare, nu lipsesc nici momente cu jocul umbrelor, excelent realizate tehnic, dar dintr-un alt domeniu de expresie teatrală, care nu pot contribui la coerența viziunii regizorale. De asemenea jocul luminilor, bine manevrat de Iulian Bălțătescu, devine adeseori, un fals efect vizual. Când crește intensitatea luminii din scenă, când scade, fără argumentare în situații.

Planul real al celor din Atena, este de asemenea, confuz imaginat scenic. Manipulatorii Atenei și celor din jurul cuplului pregătit de nuntă, sunt ducele Theseu și partenera sa Hypolita, regina amazoanelor. Importante pentru conflict fiind și cele două cupluri tinere. Albul domină culoarea acestei zone, în care absentează orice cizelare a relațiilor dintre cei care o reprezintă. Mihaela Rădescu reușește totuși, să susțină convingător caracterizarea Hypolitei, chiar dacă regia o pune în ipostaze neinspirate de “luptătoare”, ca într-un film de duzină. Actrița se remarcă prin rostirea nuanțată, cu frazare adecvată a fiecărei replici. Înțeleptul Theseu își pierde din rostul său pentru conflict prin interpretarea exterioară, minoră a actorului Alexandru Gâtstrâmb. Rostirea confuză, șoptită a textului se constată și în cazul multor tineri din distribuție. Sunt trecute ca personaje minore în conceptul regizoral, cuplurile tinerilor îndrăgostiți, uniformizate ca aspect general.

Se detașează și prin scenariu, doar Helena cea îndrăgostită de Demetrius, transformată de regie într-o … “femeie îndărădnică”, dar excelent interpretată de Ilinca Manolache. Prin gest, atitudine și impunerea în amănunt, semnificativ a cuvântului rostit, actrița construiește unul din puținele personaje al cărui rost convinge, și se reține ca actriță. Regia o transformă pe Hermia într-o ochelaristă dezorientată, cu farmec interpretată de Irina Rădulescu. Intențiile regiei de a transforma tinerii în niște palide păpuși se remarcă, mai ales în cazul actorilor Radu Iacoban (Demetrius) și Conrad Mericoffer (Lysander). Personajele lor nu au personalitate, devin figuranți într-un ansamblu. Sunt tineri actori apreciați în alte spectacole, dar acum, regia nu a știut să îi evidențieze.

S-ar putea ca spectatorii străini de cunoașterea limbii în care este jucată piesa, să fie cuceriți de imaginea generală a spectacolului. S-ar putea să îi atragă și pe cei care nu au auzit de Shakespeare, dar au fost fani ai decedatei emisiuni tv. “Vacanța mare”, și se pot amuza de giumbușcurile vulgare ale meșteșugarilor. “Visul unei nopți de vară” este însă, o piesă a unicului Shakespeare, o valoare a dramaturgiei, și devine pe scenă o poveste stupidă, o comedie grosieră, ce reduce sensurile scrierii de a analiza veșnicul sentiment al iubirii , rezumat în spectacol, doar la un erotism primitiv.

“ PURIFICARE “ – TEATRUL NAȚIONAL “ I.L.CARAGIALE “

DESPE O LUME NEBUNĂ, NEBUNĂ … UN SPECTACOL EVENIMENT

Acest spectacol poate isca multe discuții, controverse. Este o tragicomedie. Dramaturgul Petr Zelenka pune degetul pe o rană gravă a societății actuale, satirizează o lume dezaxată în care principiile morale s-au spulberat, valorile nu mai prezintă interes, ci doar senzaționalul particular al existenței. Apelează la un pretext, la un fapt dramatic abominabil, violul unui copil.

Titlul “Purificare” poate provoca o posibilă confuzie cu piesa lui Sarah Kane, care poartă același nume. Dramaturgul englez avea în vizor însă, o cu totul altă tematică. Petr Zelenka, regizor și scenarist ceh, premiat pentru mai multe filme, în calitate de dramaturg a scris “Purificare” la solicitarea unui teatru din Cracovia (Polonia). În 2010, scrierea este distinsă cu importantul premiu “Alfred Radok” pentru cea mai bună piesă. Tematica sa se mulează perfect pe situația actuală a țărilor scăpate de dominația sistemului comunist, aflate în faza diverselor tranziții, dar și în cazul altora, unde mai sunt multe de învățat despre noțiunea de “libertatea” expresiei și comunicării. Confuzia perceperii acestui termen duce la o alarmantă criză, în primul rând morală, avertizează Petr Zelenka. Poate șoca pretextul din “Purificare”, violarea unui copil de către un scriitor mediocru, dar acesta este produsul unei lumi care a luat-o razna, iar televiziunea induce toxic și nonșalant prin manipulare, în numele “ratingului”, intoxicarea cu un microb al nebuniei sociale.

Scrisă cu o replică directă, vie, dirijînd acțiunea în stil cinematografic pe o tematică spinoasă, piesa poate fi o piatră de încercare pentru orice regizor, ca și pentru actorii obișnuiți cu dramaturgia tradițională. Teatrul Național “I.L.Caragiale” a optat pentru tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu, remarcat pentru spectacolele de absolvire de la UNATC, dar și prin altele, comentate pe blog. Regizorul realizează un spectacol marcant, original, filmic, montează alert scenele din diversele zone ale acțiunii și evidențiază emoționant intențiile tematicii dramaturgului. Alexandru Mâzgăreanu și-a asociat drept colaboratori, tineri din generația sa, formând o echipă excepțională : Andrada Chiriac – scenografie, Alexandru Suciu – muzică originală și ilustrație muzicală, Andrei Dăscălescu – multimedia. Dramaturgul arată o lume “devastată moral” pe diverse planuri. În specacolul care se petrece la Sala Atelier se folosesc posibilitățile transformării spațiului de joc, și spectatorii sunt găzduiți, de o parte și de alta a locului derulării acțiunii. Scenografa departajează creativ pentru a susține atmosfera spectacolului, un decor necesar configurării sugestive a trei spații de joc, cu posibilitatea funcțională a întrepătrunderii rostului lor. Costumele sugerează tipologia fiecărui personaj, îi motivează expresia, de la cel banal, modest al antieroului, scriitorul Jacek, până la cele din final ale participanțiilor la emisiunea tv unde desenul accesorial cu Micky Mause, trimite semnificativ spre sensurile degradării zonei pe care vor să o reprezinte. Un pian cu coadă scurtă așezat la intrarea în sală, la care cântă în debutul reprezentației, copilul Mikulas, ca apoi în final, clapele să se miște singure, sugerează rămășițele unei lumi sensibile, aparent normale. Centrul spațiului de joc, colorat în roșu aprins prin covor și mobilier, e spațiul real al lui Jacek, populat de familii dezbinate, cu persoane care vor calca în picioare orice regulă a bunului simț moral. În fundal se desenează un alt spațiu de joc, marcat de șase monitoare mari pe perete, cu gradene laterale pentru “aplaudacii” unei emisiuni tv. Se precizează astfel, constructul unui platou de televiziune unde la început funcționează emisiunea “Purificare” cu scopul unor dezvăluiri grave de atitudine personală a invitațiilor, care va fi înlocuită pe parcurs, pe motiv de audiență, de … “Bureții uzi”, o inovație în numele senzaționalului facil. Excelent sunt întrebuințate ofertele scenografiei de către regizor care plasează cu sens și accentele proiecțiilor dibaci selectate și punctează cu efecte sonore și muzicale, situațiile. Tânărul regizor își dezvoltă conceptul prin analiza profundă a intențiilor scrierii, fără să apeleze la efecte vizuale ieftine, exagerate. Respectă propunerile textului. Urmărește dorința lui Petr Zelenka de a demonstra că orice dramă are un substrat comic amar. Satira la adresa unei lumi dezabuzate, nebune, cu scopul de a avertiza asupra rolului televiziunilor activate în numele acelui blestemat rating, ce cultivă doar un așa zis senzațional într-un un ambalaj provocator, Alexandru Mâzgăreanu o ilustrează teatral cu intuiție matură, coerent. Spectatorul râde, dar râsul său se frânge adeseori, în fața provocării de a judeca starea degratării societății în care trăiește, manipulate prin diverse interese de către televiziune, în care orice regulă morală elementară este uitată. Discret se punctează în final, prin întâlnirea lui Jacek cu preotul care a renunțat la predici, înfrânt de manifestările din jur, gravitatea absenței moralei în comportamentul actual al lumii de astăzi.

O replică amară din piesă precizează profilul general al majorității celor care trăiesc realitatea zilelor noastre : “Oamenii sunt dezagreabili, uneori chiar lamentabili”. Mai toate personajele din piesă pot fi asociate prin manifestările lor, acestei replici. Regizorul Alexandru Mâzgăreanu conduce interpretarea actorilor distribuiți pe linia măsurii în prezentarea situațiilor prin care trec personajele. Adrian Titieni compune la nuanță portretul lui Jacek. Este un om simplu, care se visează un scriitor de succes, dar primitiv în gândire. Este evident, marcat mult timp de fapta comisă. Vrea să se destăinuie. Delirează chiar. E un om nefericit în general, care își caută ambigu o cale în viață, oricare ar fi ea . Acest om condamnabil, cade dezinvolt, în capcana posibilului succes lansată de o televiziune printr-o emisiune vulgară, și uită de fapta comisă. Adrian Titieni reușește să prezinte portretul complex al acestui antierou, un om fără atitudine, dar dornic de afirmare, viciat de nebunia din jur. Sincer trăiește actorul interiorizat, fiecare stare prin care trece personajul. De roluri aparent minore, dar importante ca argument pentru atenționarea asupra distrugerii valorilor morale, se achită excelent o parte din distribuție. Medeea Marinescu este Monika, soția lui Jacek și reușește să sublinieze credibil superficialitatea acestei femei, dominată de derizoriul existenței. Ilinca Goia tratează cu atenție în expresie pe Eva și tipologia acelei femei provocatoare, obsedată de sex. În Pavel, soțul Evei, Mihai Călin sugerează dezbinarea unei familii, dar și indiferența unui om superficial, dezinteresat de fapt, de drama copilului pe care îl are, Milkulas.

Rolul unei moderatoare naïve, sensibile, Marta, este admirabil susținut de Lamia Beligan. Machieuza parvine ca moderator datorită fizicului sexy și îi este bine definită tipologia în interpretarea Cesoniei Postelnicu.

Alte roluri-argument din satira cehului sunt corect înfăptuite de Afrodita Androne – Kasia, sora prostuță a Monikăi, Vitalie Bichir – Andrzej, editorul care află primul de violul amicului, dar rămâne indiferent în fața gravității faptei, Brândușa Mircea – Alena, soția editorului, o avocată care speculează imoral situația lui Jacek, Armand Calotă – un realizator tv dezagreabil, ahtiat după audiență, Tomi Cristin – un preot dezertor în fața iresponsabilității lumii, Marcelo Cobzariu – un polițist plictisit de profesie, Natalia Călin – o activă funcționară, șefă de producție tv. Desigur unele roluri puteau fi mai nuanțat conturate, dar nerealizarea acestui aspect nu afectează ansamblul spectacolului.

În rolul copilului Mikulas, o alegere regizorală foarte bună este Vlad Roșu care reușește să arate că acest băiat este victima de fapt, a societății dezagregate moral. E preocupat de jocuri violente pe calculator și privește detașat și ironic conflictul din familia sa. O grupare de tineri care merită a fi nominalizați – Anda Tomoșanu, Bianca Popescu, Alina Mihai, Oana Cristina Pușcatu, Ana Maria Maier, Alexandra Vrabie, Iuliana Feraru, Cosmin Pană, Vlad Trifaș, Alexandru Ștefănescu, Lucian Ionescu, Vlad Drăgulin, Georgian Rotaru – se integrează activ viziunii regizorale în rolul “aplaudacilor” veșnic folosiți de televiziuni, fiind baza manipulării în diverse programe. Aplaudă la ordin dezinteresați de subiect, iar în afara transmisiei tv. regizorul arată că se manifestă ca niște tineri “cool”, bezmetici și violenți.

Chiar dacă în “Purificare” nu se condamnă prin lege fapta lui Jacek, se condamnă însă, un aspect mult mai periculos, cauza ei, o societate grav bolnavă de imoralitate. Prestațiile celor care induc violența prin “senzaționalul” cultivat aberant, sunt condamnate. Societatea care acceptă desfrâul imaginilor și știrile ce manipulează, sunt condamnate. Se atenționează asupra răului ce îl cultivă în realitatea curentă majoritatea programelor tv.

Fără ostentație, regizorul pune excelent în scenă această piesă deosebită despre trista noastră realitate aflată într-o criză mult mai gravă decât cea economică, într-o criză morală în care valorile nu își mai găsesc rostul în fața publicității pentru vedetele de carton, spectacolului ieftin. "Purificare" este un eveniment teatral prin mesajul transmis și prin modul în care prima scenă a țării a ales piesa în repertoriul său și a promovat un tânăr regizor cu personalitate creatoare, și echipa sa. Trebuie să vizionați acest spectacol !

P.S. Când televiziunile de știri "cârcotesc" bezmetic în aceste zile pe marginea unui grav accident de circulație produs de un realizator tv, "Purificare" este un nou argument pentru a le judeca abjecta manipulare de informare practicată mereu.

“ PENTRU CĂ POT “ – TEATRUL ODEON (Sala Studio )

UN SPECTACOL CU MULTE SEMNE DE ÎNTREBARE

“Dacă examinezi piesa, sunt foarte puține elemente care par foarte sigure. (…) Am vrut ca publicul să creadă, să se îndoiască, să nu mai știe ce să creadă, dar să înțeleagă că se întâmplă ceva foarte grav.”, afirma Arthur Kopit, dramaturg american, autorul piesei “Pentru că pot”, cu prilejul spectacolului - lectură din mai 2010 de la Teatrul Odeon. Poate să fie mulțumit pentru că regizorul Alexandru Mâzgăreanu i-a urmat întru totul indicațiile. Spectacolul - lectură din urmă cu un an , aparținea programului ARTE-American Romanian Theatre Exchange, un reușit program al Teatrului Odeon realizat împreună cu The Lark Play Development Center din New York. Arthur Kopit este un dramaturg multipremiat, cunoscut publicului nostru prin o serie de titluri – “Buffalo Bill și indienii”, “Aripi”, “O tată, sărmane tată, mama s-a spânzurat în dulap, iar eu sunt foarte trist”.

În “Pentru că pot” autorul și regizorul ar vrea să avertizeze că astăzi, viața privată poate fi violată de … calculator. Acesta poate fi un real pericol pentru că îți poate controla viața intimă , chiar și conturile bancare. O familie de intelectuali din New York, soții Elliot, se confruntă, se pare, cu o astfel de primejdie. Costa Astrakhan, un hacker, se pare, a le distruge viața. Folosim “se pare” pentru că Arthur Kopit construiește ambiguu acțiunea, conflictele și personajele. Joseph Elliot (Ionel Mihăescu), director al unei edituri, profesor, este anchetat de agenți federali pentru bănuiala că ar frauda cu ajutorul calculatorului. Apare apoi, firesc, întrebarea dacă Joseph poate fi un hacker? Soția sa Joanne (Elvira Deatcu) este divorțată, iar actualul soț manifestă gelozie față de întâlnirea ei întâmplătoare cu cel de care se despărțise în urmă cu câțiva ani. Destăinuirile confuse despre Joanne, făcute de Costa, ca și vizita acestuia acasă la soții Elliot, când doamna reacționează nefiresc, provocator, ridică o altă întrebare. Pe calculator au fost găsite imagini deochiate cu Joanne și ea se revoltă, dar nu cumva chiar ea le-a postat și nu un hacker le-a falsificat? La aceste întrebări, și altele, nu se dă un răspuns în text și în spectacol. În final, spectatorul rămâne nedumerit în privința vinovăției cuiva. Acțiunea este complicată și prin multe mărturii ale fiecăruia despre trecutul său. De pildă, Costa ar fi fiul lui Joseph, care și el ar mai fi fost căsătorit etc. Complicatele biografii ale celor trei par parcă desprinse dintr-o telenovelă.

Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu a urmat sârguincios, intențiile dramaturgului de a lăsa nedumerit publicul, dar spectacolul are un ritm uniform, chiar plicticos. Decorul elegant – scenografia Andrada Chiriac -, ar fi casa familiei Elliot. Costumele sale sunt adecvate pentru desenul personajelor, doar cel purtat de Costa este prea exagerat. Luminile uneori sunt strident manevrate în încercarea de a puncta asupra subtextului situațiilor. Mișcarea lui Costa, în special, surprindre spații multiple de joc și vrea să includă publicul în partereniatul conflictului. Muzica lui Alexandru Suciu “colorează” atmosfera. Dar … spectacolul este trenant și nu are tensiune, mai ales că acțiunea se dorește a fi polițistă.

Regizorul lucrează minuțios cu actorii pentru a lăsa mereu impresia de ambiguitate a fiecărui personaj. Minte sau spune adevărul? Este sau nu vinovat? Actorii intră credibil în acest joc foarte dificil. Posibilele fațete diferite ale soției, Elvira Deatcu le dezvăluie cu finețe și sinceritate interioară. De pildă, printr-un joc dozat la nuanță, în scena din debut a reprezentației, lasă cale liberă posibilității de a bănui că Joanne ascunde adevărul față de soț, al întâlnirii cu fostul soț. Frivolă, provocatoare este la întâlnirea acasă cu Costa, ca apoi să pară sincer disperată, în final , când rupe isteric pozele compromițătoare. Disperarea e dublată și de o revoltă specială ce lasă pe gânduri spectatorul. Este remarcabilă Elvira Deatcu în acest rol, ca și partenerul său, Ionel Mihăilescu în straniul soț al Joannei. La întâlnirea de la lansarea acțiunii a soțului cu agenții federali, actorul sugerează subtil posibilitatea că acesta ar ascunde o vină, ca să devină apoi un soț gelos sau în altă scenă un profesor mulțumit și curios de descoperirea talentului de scriitor al lui Costa. Ionel Mihăillescu trece atent prin expresie și interioară gândire a replicii prin situațiile complicate ce revin lui Joseph. Ciudatul Costa Astrakhan , un posibil hacker, dar și un tânăr nonconformist revine lui Mihai Smarandache. Prin caracterizarea specială a interpretului, personajul pare diabolic, un accent pe care mizează prea mult. Atenționează uneori însă, asupra posibilei confuzii că poate fi doar un tânăr revoltat, și nu un hacker. Marian Ghenea (Orin) și Ioan Batinaș (Dennis), în două roluri de plan secund, reușesc să susțină atmosfera ambiguă a situațiilor în care sunt implicați.

Piesa lui Arthur Kopit încearcă să propună un alt stil dramatic, ce rămâne discutabil cât efect are la public. Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu îi urmează cu măsură propunerile. Rezultatul este un spectacol cu actori ireproșabili în interpretarea personajelor, ce provoacă întrebări rămase însă, fără de răspuns, cum solicită autorul. Dar … lipsit de emoție privind posibilul pericol al calculatorului mânuit de hackeri, sugerat doar, fără să alarmeze prin gravitatea sa.

“ PROF. “ – TEATRUL ACT

AMBIȚII EȘUATE

Spectatorul care vrea să vizioneze “Prof.” la Teatrul Act va fi întâmpinat de câteva polițiste cu pulane, autoritare, care îi cer să se alinieze pe lângă pereții culoarului ce duce la pătrunderea în sala unde, deocamdată, i s-a refuzat intrarea. La ora începerii spectacolului, “o mașină a poliției” se oprește pe Calea Victoriei în dreptul sediului Teatrului Act. Însoțit de polițiști, coboară din mașină în stradă, cu cătușe la mâini, cineva, care vom afla apoi că este profesorul (Adrian Titieni), cel care dă și titlul spectacolului. Spectaculos început, poți spune, dar artificial conceput constați, când vezi reprezentația și rămâi nedumerit de tratarea tematică a scrierii belgianului Jean-Pierre Dopagne de a avretiza asupra pericolului degradării tinerei generații lipsită de interes pentru studiu și de respect pentru dascăli. Se permite apoi, intrarea în sală a spectatorilor și li se oferă, până își găsesc locurile, o muzică banală cu scop, bănuim, să le liniștească nervozitatea iscată de acest “prolog” lipsit de sens în raport cu scrierea belgianului. Constată apoi, spectatorul prezența în scenă a unei tribune protejată de sticlă, de unde oricine bănuiește că se va adresa publicului, deținutul adus de poliție. Curiozitatea spectatorilor, firește, poate să crească. Brusc se ridică din public, o tânără plăcută ca înfățișare care încearcă să ne avertizeze moralizator despre ce va urma. Mai târziu va pricepe publicul că ea, Marie (Camelia Pintilie), ar fi fata profesorului cu cătușe. Intervenția sa pentru lansarea acțiunii este simplistă, fără miez emoțional, captivant. Apare fără cătușe și profesorul însoțit de un polițist cu ochelari negrii care vrea să ne explice că autoritățile i-au dat dreptul să facă destăinuiri publice despre cauzele faptei pentru care este în pușcărie. Așa începe spectacolul “Prof.” o adaptare neinspirată după trilogia lui Jean-Pierre Dopagne, “Profu’ ” , “Portrete de familie” și “Protagonista”, concepută de Adrian Titieni, Eliza Bercu-Bodeanu și Cristian Dumitrescu. Se pare că primii doi, actori, și-au dorit monologuri generoase, iar regizorul, Cristian Dumitrescu a încercat să le servească dorințele și a acceptat amestecarea de-a valma de replici din cele trei scrieri ale dramaturgului.

Vor susține mereu monologuri mai scurte și mai lungi, o mamă (Eliza Bercu-Bodeanu) și profesorul (Adrian Titieni). Prin scenariu-adaptare după trei texte cu specificări precizate și prin titlu, manifestările celor doi par ilogice. Un profesor de literatură exasperat de comportamentul elevilor dintr-o clasă terminală de liceu, ce au ajuns să violeze și o tânără profesoară stagiară, ajunge disperat să împuște o parte din ei. Printre ei se află și fiul mamei, căreia “adaptarea” îi dă rolul cel mai important în spectacol, de argumentare a calităților odraslei sale, sporind confuzia mesajului viziunii regizorale. În spectacolul fără logică al viziunii regizorale datorate lui Cristian Dumitrescu, personajul mamei venit din “Portrete de familie”, ne mai povestește, fără de legătură de fapt, cu drama profesorului, și de tragedia Ifigeniei lui Euripide ! Regia intenționează, fără credibilitate, ca în fiecare monolog al personajelor centrale, acestea să își ia drept parteneri spectatorii. Relația interactivă cu publicul este însă, inexistent coordonată regizoral înr-un spațiu de joc neconvențional. Spectacolul are mai multe finaluri fals impuse de regie, ca sfârșitul său să fie întâlnirea în lumea cealaltă, în semi - întuneric, a profesorului cu fiul mamei, elevul ucis, sugerând penibil că toți trebuie iertați de cele făptuite ! Acceptarea la Teatru Act , un teatru independent de prestigiu, a acestui proiect fragil, este surprinzătoare, dar are, firește, și o motivare de ordin financiar a subvenționării. Spectacolul este o producție a Teatrului Act, Sigma ART și ArCuB.

Ambițiile regizorului Cristian Dumitrescu de a prezenta problemele actuale ale învățământului, eșuează prin exagerări și efecte derizorii, la care se mai adaugă și trimiteri forțate spre situația dascălilor de la noi. Viziunea sa regizorală deturnează sensurile scrierii lui Jean-Pierre Dopagne. Își dorește o tragicomedie lipsită însă, de substanța autorului. În principal, dramaturgul condamnă și motivează superficialitatea generației tinere, dar și pe cea a celei adulte, argumentează dramatic un conflict special și actual între generații. Adaptarea facilă a trilogiei, duce la un scenariu confuz ca mesaj, ce amestecă fără rost relațional cu tematica, amintirile mamei, mărturiile profesorului, constatările fiicei sale și ale elevului ucis. Adaptarea este … un ghiveci cu personaje argument, pentru ce ? Pentru a demonstra împăciutorist că fiecare personaj ar avea dreptatea sa !? Cristian Dumitrescu a vrut să șocheze prin ambalajul spectacolului cu polițiști, dar nu a reușit să transmită coerent nici o idee și a distrus cu sprijinul adaptării consistența scrierii.

Deranjant este că regizorul nu a știut să pună în valoare actorii. Adrian Titieni este o personalitate a teatrului nostru, iar acum, se căsnește să explice nemulțumirile profesorului ajuns în cătușe. Interpretarea sa este modestă, nu atinge profunzimile personajului. Eliza Bercu-Bodeanu ar trebui să prezinte portretul mamei. Ambițioasă, această actriță, cunoscută doar prin regia spectacolului “Iarna” de la ArCuB, nu reușește însă, să dea măcar în linii mari sugestia credibilă a mamei marcată de dispariția fiului. Jocul său este exterior, fals, amatoristic. Șovăitoare în stabilirea unei relații cu tatăl său obligat la destăinuiri, este Cătălina Pintilie în rolul fiicei. Distribuția se completează prin numeroși tineri, bănuim studenți la actorie, într-o figurație fără rost solicitată de regie.

“Prof.” poate fi considerat un eșec pe un text bine conceput de autor, devenit pretext pentru ambițiile deșarte a multor dintre cei din echipa proiectului, regie, unii actori, etc.

P.S. Răzvan Vasilescu a susținut în teatrul independent, și poate chiar și mai prezintă, un recital de excepție cu “Profu’ “ lui Jean-Pierre Dopagne. Singur, pe o scenă goală, rostea monologul destăinuirilor profesorului, ținând publicul cu respirația tăiată într-un continuu suspans. Nu a apelat la vreun regizor, ci singur a susținut o “lecție” de teatru adevărat, provocator de emoție și gând de judecarea tematicii alese. Putea fi recitalul său un subiect de inspirație pentru ambițioșii din echipa găzduită deTeatrul Act.

“ LECȚIA DE ZBOR “ – TEATRUL … GENERAȚIA DE AUR A ANILOR ’70

O ANIVERSARE ȘI … O CARTE DOCUMENT

În 1971 primeau repartiții în teatrele din țară absolvenții de la actorie ai IATC (astăzi UNATC) de la clasa SANDA MANU – Arvunescu Stelian Mugurel, Bibac Mircea, Bârlădeanu Irina, Bădescu Silvia, Crețu Mircea Nicolae, Colomieț Ion, Diaconu Mircea, Krauss Margareta, Ionescu Marius, Mihăiță George, Nițu Gelu, Strujac Carmen Maria, Schmidt Emil, Stancu Stelian, Zăinescu Nina și de la clasa CONSTANTIN MORUZAN – Arsenescu Mihaela, Bolentineanu Dana, Dobrin Emilia, Colceag Gelu, Chiriac Corina, Cortea Emilian, Crețulescu Tamara, Iencek Gabriel, Kanyo Marina, Muscurel Lucian, Mălinescu Alexandru, Perșa Mihai, Velniciuc Ștefan, Ștefănescu Andi, Samoilă Florin, Zamfirescu Florin. Așa suna catalogul atunci.

S-au reîntâlnit majoritatea dintre ei după 40 de ani de la absolvire la Teatrul Odeon prin inițiativa colegului sufletist Mugur Arvunescu. Și-au amintit cu emoție și bucurie de vremea studenției în compania excelentului dascăl Sanda Manu și … au păstrat momente de reculegere cu ochii înlăcrimați pentru colegii și dascălii plecați în altă lume. Se aflau în public și numeroși studenți de astăzi ai UNATC, unde Sanda Manu nu mai profesează , din motive de organizare a sistemului de învățământ artistic actual.Au avut ce învăța din mărturisirile celor din

generația de aur a anilor ’70, dar mai pot cunoaște multe și din “cadoul” oferit de Mugur Arvunescu, o carte-document, inspirat intitulată “Lecția de zbor”. Râmăne un document unicat acest volum pentru istoria teatrului nostru. Concepută sentimental cu dragoste pentru colegii de generație, bogată în informații și ilustrații inedite, transpar din această carte adevăruri despre formarea unui actor, despre destinul celor dintr-o generație, ce a trecut prin schimbări radicale de sisteme, de regim politic și social. Viața de artist se sugerează discret că presupune o “lecție de zbor”. Destinul îi poate frânge drumul sau ridica ștacheta prețuirii pe scândura fragilă a scenei.

Așadar, a fost o dată ca niciodată, un spectacol impresionant , cu multe lacrimi și îmbrățișări spontane. Firește au năvălit și televiziunile. Mulți reporteri căutau bezmetic mărturii despre cei considerați de dânșii “vedete” și nu valori ale teatrului nostru. “Teatrologul” semnatar al acestui blog, coleg de generație cu … “vedetele”, Tamara Crețulescu, Emilia Dobrin, Corina Chiriac, Mihaela Arsenescu, George Mihăiță, Mircea Diaconu, Florin Zamfirescu, Gelu Colceag, Gelu Nițu și cu foști cândva studenți, prețuiți astăzi, în teatrele noastre din Capitală, dar și din țară, și pe marele, ori activi peste hotare, a rămas surprins de lipsa documentării celor care confundau valoarea cu termenul derizoriu de “vedetă”. Toți absolvenții din 1971 au parcurs, firește, drumuri aparte în viață în funcție și de șansă, de noroc. Reporterii, habar nu aveau că această generație de aur a trecut prin cenzura comunistă a “epocii de aur” și se confruntă acum cu o libertate prost înțeleasă de mulți; că puzderia actuală de universitățile artistice scot pe bandă rulantă absolvenți contra taxe și cizelează superficial puținele talente selectate. Acesta este însă, un alt subiect.

Să fim însă, optimiști, să urăm acestei generații de mari actori să aibă parte în continuare de spectacole memorabile . Și vă rog citiți, “Lecția de zbor” … a acestor minunați artiști. Sperăm că absolvenții de astăzi, se vor mândri în viitor că au devenit o altă “generație de aur” a unei epoci marcată însă , de confuzia recunoașterii valorilor autentice, în special de către mass media.

“ HAMLET – UN EXERCIȚIU “ – TEATRUL FOARTE MIC

PROBĂ DE FOC !

Capodopera lui Shakespeare și a dramaturgiei universale “ Hamlet “ rămâne proba de foc pentru creatorii din teatru, actori sau regizori. “Cu toții vor să joace Hamlet”, spunea Carl Sandburg, dar orice rol din piesa celebră a bătrânului contemporan Will, este o piatră de încercare pentru actorul distribuit, iar astăzi și pentru regizorul care se încumetă să pună în scenă “Hamlet”.

O tânără echipă alcătuită din actori ambițioși pe care teatrele, în special cele instituționalizate, nu i-au luat încă în seamă, pe unii pe nedrept chiar, s-au organizat în “Shakespeare Company. ro “ . Au lansat “compania” cu spectacolul “Hamlet – un exercițiu”, dovedind bun simț și măsură prin specificarea “un exercițiu”. “Compania” nu a găsit încă și un regizor atras de proiectul “Hamlet” și de cele viitoare. A aflat doar sprijin de găzduire la Teatrul Foarte Mic pentru “exercițiul-Hamlet”. Teatrul Foarte Mic își axează repertoriul pe proiecte independente cum este și acesta, ce includ în distribuții, adeseori, și actori ai Teatrului Mic de care aparține sala sa. Actuala premieră este rodul proiectului actriței Teatrului Mic, Liliana Pană care interpretează și rolul lui Hamlet. Echipa acestui “exercițiu” merită toată stima pentru curajul de a opta pentru “Hamlet”, dar spectacolul suferă de lipsa unui regizor.

Actrița Liliana Pană și-a dorit să își afirme talentul interpretând celebrul personaj și din negăsirea sprijinului unui regizor și-a asumat și … rolul regizorului. Evident, a comprimat și adaptat piesa lui Shakespeare pentru a îndeplini cerințele unui spectacol – exercițiu cu durata de aproximativ o oră și jumătate. Scenariul rezultat este o încropeală de scene în jurul acțiunii, ce transformă piesa într-un text asemănător celui aflat la baza unei telenovele. Substanța piesei bogată în trimiteri spre compartimente existențiale majore, se pierde. Unele personaje, spre exemplu Fortinbras ce are un scop important pentru evidențierea sensurilui scrierii, dispar. La rândul său, viziunea regizorală este confuză și incoerentă ca intenții. Debutul reprezentației propune primirea publicului de o trupă de actori ce poate fi și cea invitată de prințul Danemarcii la Elsinore. Ideea regizorală de a lansa o astfel de convenție pentru “exercițiul-Hamlet” avea șansa de a motiva "exercițiul", dar se pierde pe parcursul reprezentației. Nedezvoltată este și prezența lui Alexandru Triscariu care susține cu fagotul său momente muzicale pe compozițiile inspirate datorate lui Iosif Herțea. Sunt accente muzicale dramatice binevenite pentru sensurile piesei, dar incoerent aplicate de regie. Novatoare rămâne și tratarea duelului final, Hamlet – Laert , lipsit de arme, dar … în scena uciderii lui Polonius se apelează la pumnalul clasic ! Apar câteva momente originale în ilustrarea teatrală a acestui experiment, bine denumit “exercițiu”, motivate de piesă, dar care nu sunt plasate coerent de regie în contextul reprezentației. Total neglijentă rămâne îndrumarea interpreților și personajele devin marionete într-o telenovelă. Relațiile dintre personaje sunt ignorate.

Dificila partitură a prințului Hamlet revine Lilianei Pană care surprinde prin lectura profundă a replici, rostită cu subtilitate în descifrarea la nuanță, inteligentă a sensurilor. Actrița asimilează credibil esența personajului, frământările sale interioare, gândurile ascunse. Susține un examen greu prin acest rol și reușește să demonstreze personalitatea sa de actriță capabilă să abordeze personaje de anvergură. Mai favorabil ar fi fost totuși pentru Liliana Pană să riște mai mult și să prezinte singular doar un monolog amplu al personajului, să ofere un recital “Hamlet”. Lipsindu-i din exterior ochiul de veghe al regizorului, Hamlet în interpretarea sa, nu își completează profilul relaționând cu celelalte personaje și pierde din consistență.

Majoritatea actorilor din distribuție nu manifestă eforturi particulare de studiu asupra partiturilor ce la revin și adeseori, interpretarea lor este exterioară și exagerată. Devin … prestatori de servicii puțin intresați de ansamblul spectacolului. Absența unei viziuni regizorale ferme duce la transformarea în scheme simpliste a personajelor ce parcă sunt desprinse dintr-o telenovelă, de pildă regele și regina. În prima apariție, Gertrude, în interpretarea Ralucăi Petra pare o femeie dintr-o mahala, iar rugăciunea regelui Claudius, de exemplu, este recitată școlărește, exterior de Radu Ciobănașu. Regele și regina nu mai au astfel caracterizați, implicarea majoră solicitată de conflict. Nebuniea Ofeliei este strident jucată, fără rost, dar Rozana Radu dezvoltă însă, în alte scene, și momente sensibile, apropiate de naivitatea personajului. Polonius e tratat de Nicolae Nastasia doar ca o slugă dezinteresată de ce se petrece în jurul său. În rolul unui gropar, Codruța Ureche prezintă cu ironie un monolog rupt de contextul dramatic al scrierii. În interpretarea lui Răzvan Marina, Laert pare doar un tânăr egoist și prostovan. Robert Radoveneanu reușește totuși, în Horațio să susțină cu tensiune relația acestuia cu Hamlet, să sugereze trăiri interioare ale personajului.

“Hamlet – un exercițiu” reunește eforturile unei echipe numeroase : Silvia Șerban – costume, coerent create prin stilul simplu al desenului, Cristina Milea și Cătălin Manea – un decor dominat de culoarea neagră rezumat la câteva scaune “bandajate” cu fâșii albe, Andreea Duță – mișcare scenică și Iuliana Băltătescu – light design. Intențiile întregii echipe din care în lumina reflectoarelor sunt doar actorii, rămân lăudabile, chiar dacă rezultatul dovedește multe hibe. “Exercițiul” este o primă probă de foc a acestei “companii” care are șanse să se afirme în timp, dacă echipei ambițioase i se va alătura și un regizor. Dar … e criză mare de regizori !