TEATRUL ODEON – “CÂTĂ SPERANŢĂ”

UN EŞEC

Aproximativ douăzeci de texte scurte ale apreciatului scriitor israelian Hanoch Levin, se reunesc în “Câtă speranţă”. Este “un spectacol de Radu Afrim”, ce presupune şi o adaptare a textelor în funcţie de viziunea regizorală, după cum exemplifică şi monologul din debut “Cum mi-am întâlnit soţul” în care se comentează ironic personalitatea sa controversată.
Textele scurte ale lui Hanoch Levin, se axează pe numeroase tipologii, selectate din viaţa reală, cu scopul de a arăta falsa lor prcepere a ofertelor existenţei, cauzată şi de singurătatea fiecărui individ, animat de o dorinţă de comunicare. Prin efectuarea selecţiei, regizorul mărturiseşte că ar fi descoperit în demersul fiecărui personaj,“speranţa”. Este însă, împlinită superficial prin discuţii sterile şi dictată de ambiţii personale. Motivarea falsei speranţe, regizorul nu o mai evidenţiază convingător în spectacolul său.
Un personaj îşi doreşte un partener ca să treacă “zebra” carosabilului (“Uşor ca fulgul”), un bărbat îşi caută iubita din urmă cu treizeci de ani ca să-şi recupereze portofelul pierdut la dânsa (“După 30 de ani”), trei personaje discută cauzele constipaţiei, filosofează despre excreţie (“Dezbatere existenţială”), etc. Tratarea lor scenică de către regizor are drept rezultat … un spectacol chinuit, de revistă, de estradă, cu pretenţii de originalitate. Nu lipsesc dansul şi cântecele, nu lipsesc monologurile, scheciurile şi totul este ansamblat printr-un montaj fragil. Prin apariţiile ce reunesc pe cei unsprezece actori din distribuţie se încearcă apropierea de cabaret !! Numai că ambiţia regizorului de a demonstra că stilul său de expresie teatrală se poate aplica chiar şi unui chrochiu tratat ca pentru o reprezentaţie a teatrului de revistă, are drept rezultat un spectacol lung, de trei ceasuri fără pauză, cu toate că s-a renunţat la unele “scheciuri”. Textele lui Hanch Levin nu sunt însă, scheciuri!
Teatrul de estradă , de revistă are un specific anume, dificil, chiar dacă unii comentatori consideră acest gen uşor de abordat. Actorilor care interpretază scheciuri ori monologuri le revine obligaţia să creeze cu umor, cât mai credibil tipologii, doar în câteva minute, iar regizorii acestui gen care să-i conducă şi să le speculeze farmecul, sunt foarte puţini.
Spectacolele lui Radu Afrim se caracterizează, mai ales printr-o explozie de inventivitate apropiată curentului suprarealist, ce îi afirmă personalitatea, şi nu de umorul simplist expus. În “Câtă speranţă” încearcă să se apropie de calea spinoasă a umorului absurd. Pentru a ironiza “speranţele” absurde şi minore ale indivizilor lui Hanoch Levin nu a avut inspiraţie. După “Herr Paul”, spectacolul de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, provocator şi coerent în dramatismul său , comentat de curând şi pe acest blog, realizat în scenografia Iuliei Vîlsan, cooptată şi la “Câtă speranţă”, regizorul Radu Afrim repetă în reprezentaţia de la Teatrul Odeon efecte din alte spectacole mai vechi, discutabile pentru lipsa de motivare în cazul acestor texte. Dacă în “Herr Paul” demonstra o maturitate creatoare profundă prin idei marcate metaforic, pare că nu se poate totuşi desprinde de o manieră comodă din care nu absentează sexualitatea obsedant punctată pe o anume coordonată, proiecţiile sau vulgaritatea limbajului.
Decorul este conceput de Iulia Vîlsan pe două variante, o înşiruire de case modeste din piaţeta unei mahalale şi un spaţiu liber marcat numai de o cortină destinată parcă unei înmormântări regale. Ferestrele căsuţei din fundal devin suportul nelipsitelor proiecţii video (Laura Iancu), câteva cu rost, care punctează subtextul replicilor (de exemplu în “Călătorie organizată”), altele, ambalate sofisticat, nu fac decât să distragă atenţia de la interpretarea actorilor. Costumele Iuliei Vîlsan dezavantajează definirea tipologiilor pentru care sunt create. Când vor să ironizeze esenţa personajelor sunt simpliste ca desen şi plasare de acesorii, iar când vor să fie spectaculoase, ca pentru un cabaret, sunt kitsch. În coordonarea vizualizării sale teatrale, regizorul preferă scenele statice, monologurile sunt rostite la marginea scenei, taclalele dintre personaje, cu actorii stând pe scaune, etc. Coregrafia lui Istvan Teglas – actor şi dansator, artist remarcat prin evoluţia sa în spectacolul “Ghilgameş”, mai animă din când în când, ritmul lent, plictisitor al reprezentaţiei. Cu ironie, Istvan Teglas aplică dansul ca soluţie de mişcare activă ce ar putea revitaliza personajele. Spectacolul nu e lipsit nici de muzică, de partituri cântate, cu mai multă sau mai puţină pricepere de către actori. Songuri nu se pot numi cânticelele respective, banal încropite, fără conţinut semnificativ în raport cu cerinţele textelor. Muzica poartă semnătura lui Valeriu Golcea iar textele aparţin lui Tony Zaharia.
Tristă în acest spectacol, care arată ca un ghiveci fără de sare şi piper, este soarta actorilor (Ionel Mihăilescu, Pavel Bartoş, Virginia Rogin, Liana Mărgineanu, Antoaneta Zaharia) cu personalitate în expresie, toţi apreciaţi pentru prestaţiile din alte spectacole ale teatrului sau apariţii de pe micul ecran. Devotaţi regizorului Radu Afrim, actorii execută indicaţiile sale, dar nu reuşesc să transmită sensurile subtile ale diverselor situaţii, să evidenţieze suferinda speranţă absurdă a unor personaje chinuite de o percepere minoră a ofertelor existenţiale. Cum regia nu are argumente solide în dirijarea interpretării, actorii devin “păpuşi” manipulate. Majoritatea celor din distribuţie par la prima întâlnire cu comedia şi jocul lor degajă un umor amatoristic. Absentează din această distribuţie haotic condusă, Ţociu şi Palade ca să satisfacă pe deplin pofta de vulgaritate a unei anume categorii de public. Prin bogata lor experienţă teatrală reuşesc să se detaşeze totuşi, în două personaje, Dorina Lazăr şi Rodica Mandache. În monologul turistei din “Călătorie organizată”, Dorina Lazăr compune în amănunt personajul care se plimbă prin lume şi nu pricepe nimic din particularităţile tărâmurilor vizitate. Interpretarea sa conţine umor exploziv, dublat abil de tristeţea înfrângerii speranţei personajului că o călătorie îi poate “organiza” satisfăcător viaţa. Excelentă este Rodica Mandache în alt monolog, absurd de astă dată, cel al unei femei pe care chinezii şi-ar dori să o aibă şef de stat-major al armatei (“Şeful de stat-major al armatei chineze”). Actriţa se fereşte de orice exagerare, scoate cu fină ironie la iveală candoarea personajului. În majoritatea “scheciurilor” personajele ţipă, interpretarea lor e încărcată de exagerări .
“Câtă speranţă” este o … făcătură cu pretenţii de originalitate, care deziluzionează chiar şi pe fanii regizorului. Desigur, orice creator cu har înregistrează în biografia sa artistică şi eşecuri. I s-a întâmplat şi lui Radu Afrim, un regizor mult prea grăbit să monteze spectacol după spectacol. Înexplicabil rămâne de ce în alegerile sale repertoriale nu îşi află loc şi piese de referinţă cu valoare universală. Îşi macină fantezia pe texte onorabile, dar poziţionate modest în topul recunoaşterii universale.

P.S. Programul de sală este însoţit şi de un CD cu cânticelele din spectacol. Iniţiativă bună , practicată şi la Teatrul de Comedie în cazul spectacolului “Marlene”, dar nu meritau “songurile” din “Câtă speranţă” un astfel de efort. Deasemenea, aspectul grafic al caietului program este deplorabil pentru scopul său informativ. Editarea informaţiilor având drept fundal diverse ilustraţii şi litera textului fiind dublată, devine neinteligibilă. Cu greu se poate descifra şi distribuţia care, fireşte, interesează pe orice spectator !!!