30 OCTOMBRIE – FNT ( Ediția XXI )
Integrat secțiunii “FOCUS – Andrei Șerban Cehoviziuni”, spectacolul “Unchiul Vania” este multipremiat în 2007 la Gala UNITER (Premii pentru cel mai bun spectacol, pentru cea mai bună regie, pentru cel mai bun actor – Andras Hathazi, cât și Premiul criticilor de teatru din Ungaria penntru cel mai bun spectacol al stagiunii 2007 – 2008). După cum se vede este un spectacol care a rezistat mai multe stagiuni, stârnind interesul publicului. De ce, pare simplu de răspuns, pentru că regizorul Andrei Șerban, având alături o echipă de înaltă clasă de creatori - actori și scenograf -, a vrut să spargă convenția “clasică” de spectacol, să surprindă publicul și să apropie teatrul de film, fără să apeleze la moda mult uzitată a proiecțiilor. Viziunea regizorală propune urmărirea acțiunii din diverse spații de joc ca într-un posibil film, iar spectatorii se deplasează în mai multe locuri unde sunt așezate gradene. Desigur, prezentarea pe scena Teatrului Odeon nu oferea condițiile de la sediu, unde a fost conceput spectacolul. Căderea unui candelabru, folosirea noroiului într-o scenă și alte efecte spectaculoase inițiale despre care discutau cei care au vizionat spectacolul la Cluj, nu au mai fost posibile. S-a păstrat însă, cel al ploii din câteva momente. Andrei Șerban a amplificat în “Unchiul Vania”, prin mai multe efecte, metoda aplicată în memorabilul spectacol “Trilogia antică”, de a muta sediul acțiunii, schimbând unghiul de vizualizare al publicului. Numai că la antici, personajele erau arhietipuri și aveau un sprijin în personajul colectiv al corului, iar la Cehov profilul lor psihologic minuțios definit este adeseori incomodat prin aplicara acestei metode de punere în pagină scenică. Astfel tratată scenic piesa lui Cehov pierde din atmosfera – argument a conflictelor. Izolate fiind în diverse locuri, duc doar, la o lectură simplă a acțiunii, lipsită de subtilitatea contextului. Spectatorul e atras de nivelul primar al scrierii, de poveste și nu de bogăția sensurilor ei veșnic actuale.
Decorul este imaginat cu fantezie de Carmencita Brojboiu pentru a defini spațiile solicitate de diverse situații. Ca o cheie a înțelegerii convenției, publicul este întâmpinat la intrarea spre gradene de o măsuță cu un ceainic, semn că ar putea pătrunde în lumea uni conac tradițional. Costumele create de scenografă pe linie contemporană, susțin prin culoare și accesorii, tipologia personajelor. Meritele scenografiei se fac pe deplin simțite ca sprijin al conceptului regizoral. Nu aceleași aprecieri se pot spune despre ilustrația muzicală cu refrene italiene, forțat plasate în diverse momente.
Pentru primul act al reprezentației, regizorul propune o răsturnare a convenției obișnuite – publicul este așezat pe scenă , iar în sală, de la parter până la etaje, sunt repartizate personajele. Ideea este remarcabilă și lasă posibilitatea de a sugera că tot ceea se va petrece, cât și personajele, pot fi oricânt actuale, specifice oricărui spectator ce se așeza în sală la vizionarea altor spectacole. Drama lui Vania și Soniei, sclavi ai muncii, lipsiți de orice satisfacție și împliniri, cea a doctorului Astrov, marcat de eșecuri profesionale și nu numai, întâlnirea cu profesorul impostor Serebreakov și frumoasa lui soție, Elena, ce îi rămâne alături din interes, prezența lui Maman cea pretențioasă și aridă, sunt de fapt,toți, oameni cu probleme eterne, ca și spectatorul de astăzi. Personajele vor relaționa și se vor prezenta în diverse scene, unele memorabile, altele forțat aduse prin regie în preajma personajului. Pentru demersul conflictului și prezentarea personajelor, regizorul imaginează inspirat momentul tangoului susținut de Astrov cu Elena, care se recomandă de la început ca o femeie provocatoare, senzuală, cu Sonia, inhibată și îndrăgostită de doctor, cu Maman cea rigidă, cu dădaca, plină de viață. Viziunea regizorală dezvoltă pe Astrov ca personaj central, semnificativ, iar Zsolt Bogdan este excelent în acest rol. La nuanță descifrează stările personajului și execută fără a abandona starea momentului, riscante manifestări propuse de regie, apropiate de acrobație. În cazul său și al altor personaje, regia forțează exagerat mișcarea în dorința notei de spectaculozitate, inutilă în raport cu replica. Zsolt Bogdan prin interpretare, susține tristețea interioară permanentă a singuraticului personaj, vital însă, și îi dă o aură aparte. Excelent sunt definite în esență și personajele feminine, cărora nu le putem nominaliza interpretele, distribuția fiind dublă pentru orice rol și nu se specifica în 30 octombrie, cine joacă în acea seară. Ireproșabil este și Jozsef Biro în profesorul Serebreakov, “bolnavul închipuit”, omul încrezut în pretențiile sale de intelectual. Revenind la primul act de prezentarea personajelor, regia mai imaginează și o scenă pentru o posibilă caracterizare a lui Vania. Se sugerează exagerat și fără bază în scriere, că beția îl marchează, și Vania cade printre scaunele din sală, cu picioarele în sus. În Vania, Andras Hathazi realizează o adevărată creație, prin subtilitatea explicării destinului acestui om blând și sensibil, singuratic și muncitor, cu amărăciunea ascunsă în suflet de înfrângerile vieții. Menține cu atenție coerența caracterizării lui Vania, chiar și când se dă pauză și spectatorii părăsesc gradenele, iar personajul său stă trist, într-un unghi, e drept, mai puțin vizibil. Toți actorii din distribuție merită prețuire pentru interpretarea personajelor într-o formulă regizorală dificilă, pe care au asimilat-o cu credință și i-au sporit calitățile.
În următoarele acte, regia mută locurile acțiunii și firește și pe cele ale spectatorilor. Amplifică, dinamizează mișcarea prin numeroase efecte, majoritatea forțat aduse în ilustrarea teatrală. Atenția spectatorului se concentrează uneori, ca actorul să nu se accidenteze prin expunerea periculoasă a personajului și mai puțin e atras de situație și sensurile ei. Exagerat compune scenic regia și ilustrarea teatrală a pasiunilor, reduse la poftă erotică. Mai sunt plasate de regie, exagerat, și accente de limbaj. De exemplu cel cu replici în engleză în cazul Elenei, poate că în intenția de a actualiza personajul, engleza fiind o limbă la modă. Nici Maman nu este scutită de franțuzisme sau replici în germană, dar plasarea lor este apropiată de profilul personajului și epoca scrierii. Nu lipsesc nici sugestiile cu rost metaforic. Amintim doar de porumbeii din cuștile de pe perete din finalul reprezentației. Finalul spectacolului este simplu desenat scenic și cu tentă didactic moralizatoare. Subliniază tristețea existenței lui Vania și Sonia, afectați de neîmpliniri, peste care se lasă vălul negru al unei cortine pe ultimile replici ale celor rămași să muncească.
“Unchiul Vania” uimește publicul printr-o altfel de formulă de reprezentare ce rupe canoanele obișnuitului și prin interpretarea actorilor. Dar … spectacolul nu îi dă prilejul cunoașterii profunde a lui Cehov, ce pare doar autorul unui scenariu de telenovelă reușită, și nu îl provoacă la judecarea personală a faptelor și personajelor, cu mult miez interior expuse de dramaturg. Drumul regizoral, original și inventiv, simplifică din consistența, dramatismul și ironia scriiturii.
P.S. În această zi, duminică 30 octombrie, s-au mai prezentat în FNT “Cântăreața cheală & Lecția” de la Teatrul de Comedie, un spectacol remarcabil, comentat pe blog, din nou “Absolut”, “Emigranții” și “Povești călătoare – Capul Verde”, și a intrat în program, “Crazy stories in the city” de la Teatrul Mic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu