“ TITANIC VALS “ – TEATRUL ODEON

O COMEDIE ATACATĂ SCENIC PE MAI MULTE CĂI …

         Cu toate că avem unele restanțe la comentarea spectacolelor din 2013, la care vom revenii pe parcurs, începem noul an cu prima premieră din Capitală. Sârguincios, Teatrul Odeon alege pentru repertoriul său, “Titanic vals”, o comedie “clasică” spumoasă de Tudor Mușatescu, având garanția că spectacolul va trăi multe stagiuni de acum încolo, cum a trăit și la Teatrul “Nottara”. Piesa este cunoscută prin acțiunea sa plină de răsturnări de situații cu țintă satirică în intențiile lui Tudor Mușatescu, dramaturg alert în constructul conflictelor și sensurilor replicii, ce se dovedesc a fi actuale și astăzi. Amintim că în acțiune, familia Spirache numeroasă dintr-un orășel de provincie, mici burghezi săraci, primește o substanțială moștenire prin moartea unei rude într-o catastrofă navală și vrea afirmarea parvenirii sociale. Subiectul prin ambițiile interesului personal al fiecărui personaj rămâne actual.

         Regizorul Alexandru Dabija, o personalitate mereu activă, inventivă, propune o satiră original compusă scenic prin mai multe stiluri de tratare teatrală. De la conceptul său regizoral, până la decorul lui Helmut Sturmer și costumele Corinei Grămoșteanu se merge în reprezentație pe mai multe căi comice în scop satiric, ce îngreunează totuși, coerența convenției teatrale. Situațiile trec prin absurd, grotesc, realism în vizualizarea scenică, dar sunt susținute strălucit de majoritatea actorilor din distribuție. Ei vor aduce succesul dorit de această reprezentație, chiar dacă îmbinarea regizorală  a unor drumuri de atac scenic diferite afectează ritmul spectacolului, mai ales în prima parte.

         O cheie a satirei se configurează prin decorul lui Helmut Sturmer, un maestru al scenografiei. Cu fantezie servind textul, concentrează baza decorului printr-o canapea așezată în centrul scenei. Când familia Spirache este săracă, aceea canapea este banală, obișnuită, când familia ajunge bogată, canapeaua devine imensă, domină scena, fiind ușor transformabilă prin rotire într-un dulap maiestuos. Este excelentă propunerea scenografului Helmut Sturmer de a marca stiric drumul parvenirii prin acea canapea ce impune, dar și solicită folosirea  printr-o mișcare complicată a interpreților pentru a compune secvențe satirice și nu întodeauna regia exploatează aceste date ale decorului. Dar … acest element major al decorului este încărcat substanțial, în special în prima parte, cu elemente inutile, fragil servind textul și regia. De pildă, covoarele încarcă fără folos comic mișcarea, pereții albi ce ar îngrădi modesta locuință a familiei, prin transparență, dau  prilejul regizoral al unui joc de umbre prin personajele care urmează să intervină scenic, dar fără de efect direct comic, cum nici planul doi din fundal nu transmite umorul dorit prin bucătăria realist sugerată, în funcțiune mereu pentru numeroasa familie Spirache, nu mai discutăm de inutilele cuști cu două găini plasate în laterala scenei. Regia putea folosi acele găini măcar la aplauzele finale ca să le definească rostul.

Când familia devine avută, în următoarele etape ale reprezentației, aceste artificii de imagine dispar majoritatea, și drumul satirei prinde coerență. Sunt înlocuite doar de un tapet al fundalui cu imaginea unei bărci surprinse de o furtună; acest fundal cu modest scop metaforic va înainta încet, încet pe parcursul acțiunii pentru a surprinde “furtuna” răsturnărilor de situații ivite după moștenire, chiar cutremurul din final, când Spirache ajunge deputat și familia stă pe canapea pentru o poză comună. Tratarea teatral vizuală de către regie pe mai multe căi, nu reușește întodeauna să obțină efectul satiric scontat. Punctul forte al decorului rămâne canapeaua, chiar dacă nu s-a găsit o soluție pentru schimbarea ei după prima parte a reprezentației decât prin manipularea decorului de către mașiniști. Costumele reușit create de Corina Grămoșteanu atenționează prin croi, culoare și accesorii asupra tipologiei fiecărui personaj. Nu lipsesc spectacolului nici momentele muzicale, cu ironie selectate de Vasile Manta pentru a servi satiria, de la celebrul vals cu referire la Titanic până la … “eroi au fost, eroi sunt încă … “.

         Măestria regizorului se manifestă în selecția distribuției și dirijarea actorilor, reușind să transforme și rolurile secundare în argumente esențiale, savuroase ale acțiunii. De pildă, avocatul Procopiu care manipulează testamentul aducător de bani  sau politicianul Nercea ori servitoarea devenită bonă, partituri secundare sunt exploatate regizoral pe linie caricaturală cu efecte comice directe. Rodica Mandache realizează cu multă măsură o compoziție remarcabilă în Procopiu; un personaj comic parcă desprins din viața politică curentă de la noi, configurează excelent, Pavel Bartoș; servitoarea – bonă unguroaică, doar din replici puține, dar apariții sugestive se reține prin interpretarea Andei Saltelechi.

         Greul acțiunii se bazează pe familia Spirache aflată în luptă aprigă pentru consolidarea parvenirii, dublată de iubirile tinerelor fete. Conflictul central se învârte în jurul lui Spirache (Ionel Mihăilescu), un om modest, cu bun simț pe care soacra Chiriachița (Dorina Lazăr), soția Dacia (Antoaneta Zaharia) și odraslele lor – Sarmisegetuza (Nicoleta Lefter), Traian (Marius Damian) și chiar puștiul Decebal (Ruxandra Maniu) – numele personajelor definesc scopul major satiric! – vor ca acesta să devină politician în urma îmbogățirii. Ionel Mihăilescu compune cu minuție portretul lui Spirache, un om simplu și bun la suflet, sensibil căruia banii nu îi iau mințiile. Alături de el mai este și un alt personaj sincer, darnic sufletește, Gena, fiica lui Spirache dintr-o căsătorie anterioară. În mai toate montările cu “Titanic vals” vizionate, Gena era doar un personaj pozitiv banal, dar de astă dată prinde importanță prin interpretarea excepțională a tinerei actrițe Sabrina Iașchevici. Definește admirabil, la nuanță subtilă profilul personajului și rostul său în conflict, se ferește de exagerarea infirmității Genei. În scene precum cele dintre Gena cu Miza (Sarmisegetuza) sau cele cu Dinu, contribuie substanțial prin relaționarea cu partenerii la sporirea comicului situațiilor ce se vor dramatice.

         În rolurile motor satiric al piesei  - Chiriachița și Dacia - sunt  strălucitoare Dorina Lazăr și Antoaneta Zaharia. Actrițele trăiesc intens dramatic cu măsură în expresie fiecare situație, rezultatul fiind exploziv comic. Chiriachița Dorinei Lazăr este mai mereu prezentă în acțiune, cu ținută gestuală chiar și când nu are replică, se dovedește activă prin gândurile și inițiativele care o macină, și își colorează divers, amuzant relațiile  în funcție de scopul urmărit. Dacia devine centrul vulcan al conflictului prin Antoaneta Zaharia care cu temperament gradat militează pentru parvenirea soțului în politică în urma îmbogățirii. Actrița acordă complexitate personajului, soția pasională în relația cu Spirache din primul act, dar cucerită apoi și de politicianul Nercea. Cu mult farmec Antoaneta Zaharia definește comic tipologia Daciei. Compoziții admirabile ralizează Alexandru Papadopol – de nerecunoscut ! -  în șmecherul ofițer Stamatescu și Ioan Batinaș în Dinu cel îndrăgostit fără speranțe. Fata năzuroasă Sarmisegetuza (Miza) care rămâne gravidă și e salvată din situația delicată de Gena, este definită cu pricepere în datele caracteriale de Nicoleta Lefter, chiar dacă uneori, precipită verbal rostirea replicii. Pe fiul superficial , Traian, îl redă scenic credibil Marius Damian. Cu efecte comice minore, dar exagerate în expresie este prezentat copilul răsfățat  Decebal de către Ruxandra Maniu, tânăra actriță premiată la Gala “Hop”, la ultima ediție de la Costinești. Actrița propune un Decebal ce vrea să fie comic doar prin obezitate mai puțin prin relaționarea cu cei din preajmă. În majoritatea lor personajele sunt ireproșabil interpretate de actori, de la trăire dramatică a situațiilor comice, la caricatură, cu rezultat comic eficient, adaptați fiind stilurilor diverse solicitate de conceptul regizoral.

         “Titanic vals” va atrage publicul dornic de comedie și prin satira cu țintă precisă spre actualitatea mioritică nelipsită de parveniți, realizată cu sprijinul major al unor actori încântători în partiturile atribuite.

P.S. Din nou și acest spectacol ridică o întrebare ; după Tudor Mușatescu ( 1903 – 1970), dramaturgii cu pretenții de astăzi, nemulțumiți că nu figurază în repertoriile curente, de ce nu pot scrie și dânșii comedii simple, cu răsturnări de situații despre despre ambiții sau iubiri, desprinse, inspirate, de zăluda noastră actualitate ?!