“ ROMEO ȘI JULIETA “ – TEATRUL MASCA

O ÎNCROPEALĂ … CU PRETENȚII

         “Masca” este un teatru special. Plasat în cartierul Militari din Capitală într-un spațiu cu meșteșug și eleganță utilitară conceput , a reușit să câștige prețuirea publicului practicând teatrul nonverbal, pantomima, commedia dell arte pe un repertoriu ce cuprinde piese cunoscute. Mihai Mălaimare este creatorul acestui teatru, activând ca regizor, interpret, dar și dascăl pentru a cizelat tinere talente interesate de acest gen dificil. Cum este și firesc însă, nu orice teatru reușește constant să prezinte spectacole admirabile.

         Cu ambiție, Mihai Mălaimare, ca scenarist și regizor a optat acum pentru o bijuterie a dramaturgiei, “Romeo și Julieta” de Shakespeare, pe care și-a dorit să o apropie teatrului nonverbal. A conceput un scenariu în douăsprezece scene, decupat în principal pe firul acțiunii. Inexplicabil însă, în scena a șasea, intervine cu replici inventate și recitative pentru a atenționa că Lady și Lord Capulet vor să își căsătorească fiica, pe Julieta cu Paris. Mai mult, scenariul apelează pentru final la un Sonet de Shakespeare pentru a sublinia intențiile conceptului regizoral. Mihai Mălaimare părăsește personajul părintelui Lorenzo în care s-a distribuit, și în ținută contemporană în negru marcată, recită la sfârșit, Sonetul 66. Conținutul Sonetului se dorește a fi morala spectacolului conform declarației regizorului Mihai Mălaimare descoperită în programul de sală: “România de astăzi este Verona shakespeareană, clanurile se înfruntă în stradă, nu cunosc milă și nici rușine, lumea întreagă este părtașă la destrăbălata lor urgie, grație unei medii politizate și ea în ultimul hal. Și nici măcar nu există un Duce care să amenințe că pune lucrurile la punct. Niciun proiect, oricât de atrăgător, oricât de frumos, nu are la noi altă soartă decât aceea a îndrăgostiților din piesa lui Shakespeare.” !!!  Numai că nici piesa și nici viziunea regizorală, nu sprijină tematic această declarație ce pare a fi a unui politician de astăzi, aflat la un show tv. Spectacolul ca vizualizare generală, se derulează în epoca scrierii și niciun accent regizoral, în afara finalului confuz, nu trimite spre contemporaneitate.

         Regizorul Mihai Mălaimare merge, în general, pe linia tehnică a statuilor vivante, cu mișcare în relanti, frântă însă, adeseori. Intenția tehnicii statuilor vivante este spulberată de pildă, prin dueluri amplificate de accente violente inutile (lupte scenice Ioan Albu). Coregrafia Mirelei Simniceanu respectă indicațiile regiei prin dansuri schematice. Pentru scena mică a acestui teatru, Puiu Antemir propune un decor minimalist. Scena este goală, lateralele sunt marcate de posibile oglinzi ce ar reflecta situațiile, fundalul se animă prin manevrarea luminilor și a unor elemente cu rol de simbol, cum ar fi luna îndrăgostițiilor. Lateralele tavanului arată frânturi de arcade medievale statice, neîntrebuințate regizoral. În acest spațiu scenic redus ca dimensiuni, se înghesuie adeseori, numeroasele personaje, corul inventat de scenariu, scena balului. Costumele Sandei Mitache, scenograf de marcă specializat în teatrul nonverbal, folosesc drept culoare de bază auriul, ca și machiajul. Intenția ar fi precizarea că ne aflăm în fața unei lumi suspuse. Linia uniformă a croiului trimite spre epoca de început a Renașterii, dar costumele nu urmăresc și o notă de personalizare a personajelor din cele două familii, Capulet și Montague. Un exemplu este și costumul Julietei, ce nu servește personajul și nici silueta interpretei; adolescenta delicată devine … un dulap. Măștile de la celebrul bal sunt grotești și încarcă imaginea cu un efect strident .Cu excepția scenei din familia Capulet, a recitării Sonetei și a unor intervenții forțate ale corului, cuvântul este înlocuit de muzica lui Gabriel Basarabescu pe sintetizator bănuim a fi creată. Cunoscut și apreciat prin contribuțiile sale la alte spectacole, Gabriel Basarabescu, de astă dată, încearcă colaborarea cu un concept regizoral incoerent, rezultatul fiind o muzică plată melodic, cu unele stridențe, ce nu “vorbește” sonor cu sens pentru a sprijini situațiile și stările prin care trec personajele. Viziunea regizorală nu dovedește o calaborare convingătoare cu toate compartimentele artistice care  dă soliditate unei reprezentații teatrale.

Eugen Cristea (Lord Capulet) și
 Cristina Panait (Julieta)

         Regia folosește studenții în cor, ca și actori cu experiență distribuiți în diverse roluri, doar ca executanți ai unor păpuși mecanice. Corporal majoritatea se mișcă activ, dar statuile lor vivante sun lipsite de o elementară expresie a chipului pentru a marca personajele lui Shakespeare. Se detașează Alina Crăiță în Doica și Massimiliano Nugnes în Mercuțio. Amplificat prin recitative, rolul lui Capulet revine lui Eugen Cristea. Actorul Naționalului bucureștean fiind neadaptat teatrului nonverbal, compune stângaci portretul tatălui Julietei. Personajele centrale, Romeo și Julieta prin viziunea regizorală și interpretarea actorilor Robert Poiană și Cristina Panait, devin “statui” inexpresive, ce nu transmit emoția tragicului conflict cărora cad victime.

         “Romeo și Julieta” se transformă într-un scenariu tragic pentru teatrul nonverbal, încărcat artificial vizual de efecte false ce s-ar dori cu sens metaforic. Cuvântul absent și înlocuit de o muzică fără linie melodică ar vrea să sprijine această adaptare după Shakespeare. Încropeala a numeroase intenții nu are rezultatul emoțional așteptat de la această piesă celebră al cărui conflict, regizorul dorește a fi actualizat …  politic doar, în declarațiile sale.