FESTIVALUL COMEDIEI ROMÂNEȘTI (festCO) / EDIȚIA a XV-a

SE CAUTĂ VALORI, DAR …

         … și în dramaturgia mioritică și în în mișcarea teatrală, se face simtită criză de ...  inspirație, evidentă și cu prilejul festivalurilor. La sfârșitul primăverii și începutul verii, răsar festivalurile precum ciupercile după ploaie. La Sibiu se desfășoară Festivalul Internațional, în Capitală abia s-a finalizat festCO prefațat de FES - FDR de la Timișoara, de Festivalul “Buzăul iubește teatrul”, de Festivalul Internațional al Teatrului de Animație de la Arad. Majoritatea lor încearcă o extindere internațională și invită trupe de peste hotare. Idee bună și pentru că oferta de spectacole din întreaga țară poate fi modestă. În mai toate festivalurile, indiferent de specific, se întâlnesc în programe în proporție de aproximativ 40%, aceleași spectacole remarcate pentru demersul lor artistic. Să consolidezi personalitatea unui festival este foarte dificil. Atunci când scopul principal devine dramaturgia românească, nivelul dificultății sporește. De nouă ani, Festivalul din Timișoara se bazează și pe producțiile cu piese românești. De cinsprezece ani, prin generoasa inițiativă a directorului-manager al Teatrului de Comedie, George Mihăiță, funcționează festCo, dedicat comediei românești care caută să descopere valori autentice, spectacole remarcabile cu piese de’ale noastre. “Criză mare, monșer” însă, și în teatru, se poate spune, parafrazând pe marele și unicul Caragiale. O dovadă este că regizorii au început să scrie scenarii și să le monteze cu mândrie pe diverse scene. 

        

Programul ediției aniversare festCO a fost bogat în diverse manifestări – spectacole invitate, concerte, proiecții de filme românești, lansări de carte, spectacole stradale și Conferința Internațională a Asociației Criticilor de Teatru. Un reușit “ambalaj” s-a datorat Teatrului Masca și statuilor sale vivante. Nu au lipsit din festival, nici cele două concursuri – de dramaturgie și cel de creație pentru tineri regizori. Baza festCO rămâne totuși, ca la orice festival, programul spectacolelor din concurs și al celor invitate care nu a fost lipsit și de surprize … neplăcute.

         La secțiunea “Comedii de colecție” cu cinci “bătrâne” spectacole invitate, unul dintre ele era degradat. Regizoarea a cerut ca numele său să fie șters de pe afișul acestui spectacol realizat în 2003 care nu o mai reprezenta. Surpriza cea mare neplăcută  rămân însă, PREMIILE CONCURSULUI care a propus nouă spectacole selectate de Alice Georgescu, jurizate de Maria Zărnescu (critic de teatru), Lia Manțoc (scenograf), Erwin Șimșensohn (regizor), Emilia Dobrin, Mihai Bisericanu (actori). Singurele valori descoperite de acest juriu, au aparținut spectacolului “PASĂREA RETRO SE LOVEȘTE DE BLOC ȘI CADE PE ASFALTUL FIERBINTE” (Teatrul Național din Târgu Mureș / Compania “Tompa Miklos”). Atenție, jurații au descoperit valorile pe care le-au premiat, urmărind PROIECȚIA VIDEO a înregistrării spectacolului în Sala Studio a Teatrului de Comedie, cum se specifică și în caietul-program !! “Pasărea retro …” nu s-a putut deplasa de la Târgu Mureș în Capitală, la festival. Spectacolul realizat de Radu Afrim – scenariu și regie, relata viața dintr-un bloc de pe timpul de tristă amintire; viața la bloc îl preocupă insistent pe regizor, dovadă și spectacolul de la Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova, comentat mai jos pe blog. Darnic, juriul a donat toate premiile celor de la Târgu Mureș : Premiul pentru cel mai bun spectacol de comedie – “Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”, text colectiv coordonat de Radu Afrim, Premiul pentru cea mai bună regie – Radu Afrim, Premiul pentru cea mai bună interpretare – Echipa de actori ai spectacolului (28 de actori!), Premiul de scenografie – Irina Moscu (décor și costume) și Andrei Coziac (video mappaing). Alături de “Pasărea …” de la bloc se aflau în concurs opt spectacole selectate, dintre care amintim “#EMOJIPLAY”  (Teatrul Excelsior) realizat de meșterul Gigi Căciuleanu, o fină satiră despre limbajul comunicării moderne, “ARTIST TALK” (ArCuB) de Gianina Cărbunariu, teatru documentar, satiră referitoare la minciuna dezbaterilor cu pretenții “estetice”, “ANGAJARE DE CLOVN” (Teatrul Național I.L.Caragiale”) cel mai minunat spectacol cu piesa lui Matei Vișniec, în regia lui Ion Caramitru, realizat din numeroasele montări ale textului de-a lungul anilor. În aceste spectacole de excepție, ca și în “NINA” (Teatrul de Comedie) sau “HAGI TUDOSE” (Teatrul Metropolis), distribuțiile prezentau interpretări actoricești remarcabile. Juriul nu le-a observat poate pentru că … nu au urmărit PROIECȚII VIDEO cu titlurile citate din concurs! Doar “Pisica …” le-a luat ochii prin proiecție!

         Nu ar fi de mirare ca rezultatele jurizării de la festCo să instaureze regula ca la toate concursurile de teatru, la festivaluri, să funcționeze obligatoriu numai … proiecții video! S-ar face și economie de fonduri pentru că nu se mai cheltuiesc bani pentru deplasarea spectacolelor din țară, în orașul în care se desfășoară festivalul-concurs.

         Ca la fiecare ediție și la cea aniversară, s-a acordat de către inițiatorul festCo – Premiul de excelență. La ediția a XV-a a revenit lui MARCEL IUREȘ premiul de excelență pentru toate rolurile interpretate printre care se află și cel al lui Ilie Moromete din memorabilul spectacol de la Teatrul Act - “Păi … despre ce vorbim noi aici, domnule?”. În acest spectacol regizat în 2014 de Alexandru Dabija, Marcel Iureș are drept partener pe George Mihăiță în rolul lui Cocoșilă.

         “Coperțiile” ediției aniversare au fost spectacolele invitate – “17 Bordder Crossings” un one-man-show al actorului american Thaddeus Phillips și “THE CROSSROAD”, un excelent spectacol tradițional al Operei din Peking produs de Star Theatre Beijing. Chinezii au oferit un regal artistic prin cei patru interpreți la instrumente muzicale tradiționale și cei patru actori – acrobați de înaltă clasă. Prin demonstrația lor de virtuozitate s-a încheiat optimist festCo în care valorile comediei, interpretarea, s-au descoperit cu greu, unele fiind ignorate.

          

“DACĂ AM GÂNDI CU VOCE TARE” – TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” / CRAIOVA

FILE DE VIAȚĂ … MOTOTOLITE

         În trei ore cu pauză, spectacolul încearcă prezentarea unor “file” din viața locuitorilor unui bloc, cum precizează de la bun început personajul Iulia. Problema majoră a locuitorilor, indiferent de vârstă pare erotismul, sexul, ce duce la conflicte. Textul “Dacă am gândi cu voce tare” este piesa de debut a tânărului dramaturg Adnan Lugonic născut la Sarajevo, iar apreciatul regizor Radu Afrim îi dă viață scenică.

        

La intrarea în sală, privirea spectatorilor e atrasă de scena mare, mobilată excelent prin decorul realizat de Vanda Maria Studrza pentru a servi derularea acțiunii. Dramaturgul prezintă secvențe petrecute în apartamentele blocului, dezvoltate printr-un montaj alert, iar scenografa ingenios mobilează scena goală cu un mic magazin în fundal și o cortină de fier cu câte cinci fotolii așezate pe laterale, două în fundal și unul central. Pe aceste fotolii stau de la început personajele, locuitori ai diferitelor apartamente și vor fi manevrate în cursul acțiunii de actori spre locul central, dictat de diverse situații conflictuale. În debutul reprezentației, pe fotoliul din centru, un fel de casetofon emite strident sunete, scâncete. Pe parcursul acțiunii se va dovedi că acele zgomote ar indica disperarea copilului de câteva luni al Iuliei. “Copilul gândește”, dar nu poate vorbi fiind în primele luni de viață este sugestia care ar servi și titlul piesei cu personaje mature; și ele gândesc situațiile cuplurilor prezentate, dar nu comunică direct, sincer stările interioare ce le macină, legate de dragoste, erotism, sexualitate.       

  Fără să apeleze de astă dată la proiecții video, Radu Afrim își vizualizează teatral conceptul regizoral prin mișcarea scenică, prin dans pe reușita contrubuție a muzicii lui Alex Bâlă. Dansul ingenios conceput coregrafic de Flavia Giurgiu, ca și mișcarea pentru relațiile erotice, sugerează povestea cuplurilor dintr-un bloc. “Vizual” spectacolul servește tematica prin ritmul mișcării și în principal, prin sugestiile decorului Vandei Maria Sturdza completate prin costumele create de Lia Dogaru. Până aici spectacolul pare o reușită, dar teatrul presupune personaje, relații conflictuale solid arătate, replicii descifrate în amănunt, toate fiind demersuri dirijate regizoral pentru a transmite credibil propunerile textului. De astă dată, regizorul pare un bucătar care a pregătit un ghivechi pe gustul propriu, colorat, cu fantezie ambalat, dar … necomestibil convingător pentru consumator.

         În primul rând, piesa este tradusă simplist, fără grijă la nuanțele cuvântului, abundent trivială, iar “p…la mea” colorează limbajul. În al doilea rând, se face evidentă “adaptarea” când se pomenește fără rost într-o scenă importantă din acțiune, de … “coaliția de guvernare”,  de “antenele tv” , scenă asupra căreia vom reveni. În programul de sală nu se precizează, nici autorul penibilei traduceri a textului și nici că ar fi o “adaptare” după piesă. Adnan Lugonic poate că a scris în original replici triviale, dar în limba sa în raport cu situațiile, aveau altă rezonanță. Viziunea regizorală tratează pleonastic majoritatea scenelor cu intenția de a spori efectul satiric. De pildă, dacă replica pomenește cuvântul “ciolan”, “girofar” sau sex cu mai mulți bărbați în cazul Prostituatei, situațiile sunt ilustrate pleonastic în scenă, cu aducerea “ciolanului”, etc. Exagerările intervin cu intenție satirică și pentru prezentarea personajului Gay care trăiește o dramă personală în dragoste.

Spectacolul se vrea o satiră transformată spre final moralizator într-o dramă, dar situațiile propuse de dramaturg își pierd în scenă seva și nu își mai află motivare în acțiunea care devine confuz expusă teatral. Personajele par scheme, caricaturi, iar actorii se luptă să le creioneze convingător, unii fiind cu măsură în interpretare, dar alții parcurg calea exagerării. În genere, regizorul Radu Afrim cu fantezia sa debordantă, uită de îndrumarea atentă a actorilor pentru definirea esenței personajelor, relațiilor și configurarea teatrală credibilă a situațiilor. În “Dacă am gândi cu voce tare”, dansul în ansamblu încearcă să suplinească substratul situațiilor, ca și jocul luminii de a sugera delirul personajelor. Sunt folosite microfoanele pentru “songuri”, dar și lavalierele, în mod neadecvat. Aceste metode solicită efort actorilor și dezavantajează rostiriea cu sens a replicii.

La începutul reprezentației, Iulia, nominalizată în programul de sală Ea, susține un monolog pentru precizarea convenției cu personajele dintr-un bloc. Ea, numită în acțiune Iulia, se află în depresie postnatală și în conflict cu soțul, El. A renunțat la slujbă să stea cu copilul, El muncește, nu se comunică profesia lor, dar ea își dorește acte de iubire, sex. Conflictul dintre soți se agravează, Ea pleacă în lume, se întâlnește cu o boschetară din preajma blocului, numită în acțiune, Raluca, prietenă cu allți doi boschetari, copilul este plasat la doi bătrâni din două apartamente, reuniți cu poftă de dragoste. Blocul are mai mulți locatari printre care pe Gay, Taximetristul, Prostituata, Învățătorul, Patronul micului magazin din bloc în amor cu Gay și însurat având soția gravidă, etc. Povestea acestor numeroase personaje preocupate de sexualitate, se derulează în o serie de scene, montate pentru a spori tensiunea conflictelor cu intersectarea personajelor. La începutul reprezentației se sinucide vânzătorul de la magazin, iar în final, se va sinucide soțul, EL, și Iulia va rosti disperată “Te iubesc”. Sinuciderea vânzătorului e mereu pomenită de locatari, dar motivări nu există în text, gestul fiind un pretext de discuții. Aceasta ar fi pe scurt ce se poate înțelege din întortocheatul subiect al spectacolului confuz teatral, ce se dorește a fi și un fel de musical.

Actrița Iulia Colan în rolul Ea, reușește să se concentreze admirabil, în multe secvențe, pe stările interioare și evoluția personajului. Cătălin Vieru în El, face aceleași încercări, dar fără un rezultat convingător și din cauza regiei. Este suprasolicitată de regizor prezentarea unor personaje precum Primul, Al Doilea și A treia - boschetarii sau Gay, iar intervențiile lor devin grotești și vulgare. Claudiu Mihail (Primul boschetar), Alex Calangiu (Al Doilea boschetar) și Raluca Păun (A Treia boschetară) acordă o interpretare mult exagerată personajelor care par desprinse dintr-un “divertisment” de duzină tv. cu un limbaj trivial. Povestea “băieților de băieți”, boschetari, se complică prin întâlnirea cu Învățătorul lor. Eugen Titu reușește să exploateze importanța acestui Învățător în unele momente, dar personajul este complicat și fals compus dramatic. Învățătorul are pasiunea boxului și se antrenează mereu, mărturisește că ar fi impotent sexual, îi prinde pe cei doi “băieți de băieți” când vor să îi fure din casă, îi bate și le ține spre final o lecție moralizatoare. Le spune atunci – “Mai bine cenzură decât libertatea prostiei” cu referire la limbajul lor și chiar al emisiunilor “unor antene” ale căror programe se cer urmărite cu sonorul oprit. Trimiterile regizorului prin monologul Învățătorului spre zona politichiei, sunt forțate în contextul unei piese cu tematică precisă, referitoare la sexualitate.

         A Treia, Raluca, îi provoacă pe colegii boschetari de la început cu replica  “Să îmi arătați că nu sunteți poponari!”. Ei îi arată, dar replica are îndrumarea și spre locatarul Gay, mereu prezent în scenă, îmbrăcat în costume sofisticate, ridicole. George Albert Costea, un tânăr actor remarcat în alte spectacole pentru complexitatea talentului, execută conștiincios indicațiile regiei în prezentarea lui Gay. Grațiosul Gay care dansează, trăiește totuși o dramă personală, e gelos în relația de iubire cu vecinul, Patron și familist cu o soție gravidă! George Albert Costea nu reușește datorită regiei, să sugereze și frământările sufletului chinuit al personajului. Lipsit de credibilitate apare Patronul, simplist prezentat de Dragoș Măceșanu. Soția Patronului gravidă nu beneficiază de vreo replică, iar actrița Costinela Ungureanu face figurație banală în rol. Cei doi actori au neșansa de a configura personaje minor construite de dramaturg.

Locatari ai blocului sunt și Bătrânul și Bătrâna, fiecare cu copilul plecat peste hotare. Bătrânul o invită pe Bătrâna care vorbește … ardelenește (!) la o cafea și îi apare … pofta erotică! Lor le va fi lăsat și copilul “casetofon”. Tamara Popescu se remarcă prin reușita interpretare a Bătrânei, prin sensibile accente în situația de “paznic” al copilului. Se ferește abil de exagerări Constantin Cicot în relațiile Bătrânului care va pleca în final, la fiul din Australia.

Un cuplu ciudat alcătuiesc Taximetristul și Prostituata de care se îndrăgostește. Marian Politic sugerează convingător trista biografie a Taximetristului, dar Romanița Ionescu trebuie să execute indicații regizorale cu sens ironic forțat pentru prezentarea femeii de moravuri ușoare.

“Citirea” scenică a piesei vrea să evidențieze tema sexualității, dar o face grosier cu dorința de satiră muzicală și distruge substratul dramatic. Erotismul și iubirea pot fi dramatice și pentru cupluri heterosexuale și pentru homosexuali, cum sunt locatarii din blocul Iuliei. Dramele iubirii au nevoie de acel “dacă am gândi cu voce tare”, cum bănuim că ar vrea să sugereze titlul piesei.

Din păcate, Teatrul Național “Marin Sorescu” a înscris în repertoriu această piesă specială prin tematică, încredințată unui regizor de prestigiu, dar rezultatul este un spectacol confuz la care se amuză poate cei ce scriu pe pereți cu grafitti “muie” cum se scrie fără motivare majoră la un moment dat și pe peretele cortinei de fier din scenă.

“TOTUL E RELATIV” – TEATRUL “NOTTARA” (Sala “HORIA LOVINESCU”)

OFERTĂ PENTRU O SEARĂ PLĂCUTĂ

         Marele Public trăiește o realitate frământată de numeroase probleme care îi provoacă nemulțumiri și are nevoie să evadeze măcar pentru două ceasuri urmărind un spectacol. Teatrul “Nottara” aflat pe principalul bulevard al Capitalei, îi oferă acest prilej printr-o comedie bulevardieră de succes internațional, “Totul e relativ” de Alan Ayckbourn în cadrul proiectului “Regizori mari pe Bulevard”. Sir Alan Ayckbourn, înnobilat de regina Elisabeta a II-a pentru contribuția adusă la dezvoltarea teatrului britanic, se lansează în 1967 cu această piesă, tradusă și jucată pe numeroase scene ale lumii. 

“Totul e relativ” este o explozivă comedie de situații în jurul a patru personaje, cu o acțiune marcată de suspans și o replică abil mânuită în situațiile conflictuale pentru a provoca râsul. Traducerea textului de către o tânără actriță apreciată, Irina Velcescu, speculează cu pricepere dublul sens al replicii. Regizorul Felix Alexa își pune amprenta personalității sale cunoscute asupra piesei și propune un spectacol încântător. Urmărește atent să evidențieze și substratul scrierii ce are corespondență și în realitatea noastră. Colaborează pentru a da imagine scenică viziunii regizorale cu scenografa Andrada Chiriac. Decorul său este viu colorat, funcțional și îmbracă atractiv spectacolul. Reușita imaginii generale a reprezentației se completează prin costumele create de Andrada Chiriac pe profilul personajelor.        

Ambalată plăcut, elegant și condusă regizoral cu pricepere, comedia bulevardieră transmite însă, direct buna dispoziție dorită de spectatori, firește, prin interpreții personajelor. Vârfurile de lance din “Totul e relativ” sunt Sheila (Catrinel Dumitrescu) și Philip (Constantin Cotimanis), cuplul de “părinți” care declanșează umorul diverselor situații. Catrinel Dumitrescu punctează inteligent replica, efectul fiind comic și dezvoltă excelent atitudinile aparent naivei Sheila în raport cu judecata interioară a personajului. Temperamental, încrâncenat și plin de ifosele unui om de afaceri este soțul Philip, minunat interpretat la nuanță de Constantin Cotimanis. Cei doi actori de excepție, dețin știința de a trata situațiile comice cu firescul trăirii unor stări dramatice.

        

Gabriel Răuță, un alt actor important al Teatrului “Nottara”, chiar dacă distribuirea sa în tânărul îndrăgostit Greg, nu este întru totul apropiată de personalitatea interpretului, reușește să prezinte cu fin umor încurcăturile în care este implicat personajul. Raluca Gheorghiu dă viață scenică lui Ginny cea îndrăgostită de Greg. Personajul este motorul încurcăturilor numeroase, iar interpreta le amplifică speculând farmecul personal. În scena de debut a reprezentației, ritmul însă, trenează prin încărcătura de expresii a agitatei relații dintre Ginny și Greg.

“Totul e relativ” rămâne un spectacol de calitate care va fi primit cu bucurie de publicul aflat mereu în căutarea bunei dispoziții. Acțiunea de care nu am pomenit mai nimic dezvoltă un suspans comic provocator pentru aplauzele meritate de interpreți.

         Teatrul “Nottara” a integrat această premieră sărbătoririi a 70 de ani de existență. Inspirata alegere a acestei piese, arată că teatrul de pe bulevardul Magheru, poate dezvolta cu succes un segment repertorial dedicat comediei bulevardiere, preferată a Marelui Public.

Dorim succes și bună inspirație Teatrului “Nottara” pentru a își consolida personalitatea câștigată în cei 70 de ani de activitate cu echipe de mari actori, valorificate de importanți regizori ai mișcării teatrale!

“ALL INCLUSIVE” – PALATUL NAȚIONAL AL COPIILOR (TEATRUL TINERETULUI !!!)

 UN CADOU PENTRU … BUNĂ DISPOZIȚIE

         Multe din spectacolele de la Palatul Național al Copiilor ar aparține Teatrului Tineretului din Capitală! În sala mare a Palatului se prezintă însă, în general, fie producții de succes din teatrele instituționalizate din București, fie spectacole independente, unele “șușe” vulgare. O surpriză plăcută este însă, producția “All inclusive”, o comedie de situații, bine scrisă de Alexandru Popa în stilul clasic al comediilor bulevardiere despre veșnica problemă a familiei cu trădări de sentimente.

Alexandru Popa este un dramaturg încă, necunoscut, dar replica sa teatrală din “All inclusive”, de bună calitate comică, îl anunță ca un producător de piese de teatru de interes. Compune o acțiune cu situații întortocheate despre familia Margaret și Maurice aflată în praful destrămării conjugale, familie în care fata lor Adele, studentă la actorie anunță că este gravidă fiind îndrăgostită de profesorul ei, Vincent. Peste toate, tatăl este îndrăgostit de Monique care se dovedește a fi sora lui Vincent. Personajele au consistență în construct, iar acțiunea aduce surprize numeroase.

Apreciatul actor Vlad Zamfirescu se implică și în rolul regizorului, nu numai în cel al lui Vincent și reunește în jurul său nume apreciate ale mișcării teatrale. Regizorul realizează un spectacol amuzant de comedie, bine ritmat, provocator de meritate aplauze ale publicul, aflat în căutarea bunei dispoziții. Un merit deosebit al regizorului și actorilor este acela că ei construiesc situațiile cu credință și sinceritate, se feresc de exagerări, de vulgaritate și trăiesc dramatic conflictele care stârnesc râsul privitorului. Mădălina Marinescu propune un decor reușit din panouri cu elemente de moblier, ușor manevrabile pentru a defini mai multe spații de joc.

Întreaga distribuție este admirabilă. Tânăra actriță Diana Roman cu mult farmec prezintă pe Adele, studenta la actorie care la final, dă și o adevărată “lecție” de actorie profesorului de care este îndrăgostită. Adele a sa pare aparent naivă, dar se dovedește a fi atentă la situațiile din jur pe care le urmărește și se implică pentru a înfăptui ambițios gândurile proprii. Este excelentă această tânără actriță care demonstrează că deține capacitatea de a aborda partituri majore din dramaturgie. Marius Manole în Maurice își arată o altă față a personalității sale complexe de artist al mișcării, dansului, premiat și aplaudat recent în emisiunea tv de la Pro Tv – “Uite cine dansează”, interpret excelent în spectacole dramatice pe scena Naționalului bucureștean; construiește acum, nuanțat portretul bărbatului neglijent cu familia, timid care crede ca un adolescent că a întâlnit marea dragoste a vieții. Admirabilă este și colega sa de la Național, Medeea Marinescu în postura de soție și mamă, Margaret, femeie autoritară, energică, nemulțumită de viața de familie. În Monique pare greu de recunoscut Mirela Oprișor după interpretarea din serialul “Las Fierbinți”, oferind dibaci credibilitate portretului surorii lui Vincent în relațiile de familie, dar și în cele cu îndrăgostitul Maurice. Actrița conduce atent din umbră, suspansul conflictelor. Remarcabil este și Vlad Zamfirescu în acel profesor care caută iubirea. Actorul subliniază abil situația pe muchie de cuțit în care se află Vincent de dascăl îndrăgostit de studenta sa.

“All inclusive” este unul din puținele spectacole la care râzi cu poftă de situații întâlnite și în viața curentă, dar sunt dramatice pentru personajele interpretate ireproșabil de actori prețuiți. Râzi fără provocări vulgare, fără expresii teatrale exagerate, râzi la un spectacol de comedie spumoasă, bine condus.