TEATRUL NAȚIONAL “MIHAI EMINESCU” DIN CHIȘINĂU - “DOSARELE SIBERIEI” și “CINE L- A TREZIT PE YORICK?”

De șapte ani se derulează proiectul “TEATRUL ROMÂNESC la BUCUREȘTI, IAȘI și CHIȘINĂU”, un proiect conceput pe ideea “frăției” celor care vorbesc aceiași limbă – limba română, de o parte și alta a Prutului. Proiectul prinde viață prin turnee făptuite de teatrele naționale din cele trei orașe. 

Teatrul Național “Mihai Eminescu”' din Chișinău găzduit de Naționalul bucureștean, la cea de a șaptea ediție a acestui inspirat proiect, a prezentat “Dosarele Siberiei” și “Cine l-a trezit pe Yorick?” și a demonstrat că deține o trupă excelentă de actori, dar și un director general, regizor de excepție.

“DOSARELE SIBERIEI” - UN SPECTACOL MEMORABIL, RĂSCOLITOR EMOȚIONAL DE “TEATRU DOCUMENT”

Mesajul, tema acestui spectacol de “teatru document” sunt subliniate și în excelent conceputul program de sală, început cu “Balada celor deportați” de Grigore Vieru, cu precizarea pe fila următoare: “Cu acest spectacol aprindem o lumânare în amintirea celor uciși, chinuiți și mutilați de regimul comunist în ținuturile îndepărtate ale Siberiei și Kazahstanului, în GULAG-ul sovietic”. Se oferă apoi, o documentare amplă a tragediei suferite de cei considerați “dușmani ai poporului” din 1941 când s-a produs invazia armată a rușilor sub lozinca “Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus”. Nu trebuie uitat că acestă lozincă a funcționat și în România în acea epocă.

Spectacolul e realizat pe un scenariu ce are la bază memoriile a trei victime ale deportării și documente desecretizate din arhiva sinistrului NKVD: Ecaterina Chele – învățătoare într-un sat din Bălți, deportată cu soțul și copilul de 11 ani, Margareta Spânu-Cemârtan, deportată când avea 6 ani împreună cu fratele de 10 ani, tatăl și bunicul de 73 de ani care avea un magazin în sat și Ion Moraru condamnat la muncă silnică, fiind membru al grupului de luptă antisovietică “Sabia dreptății”.

Directorul general al Teatrului “Mihai Eminescu”, PETRU HADÂRCĂ este regizorul și scenaristul, alături de Mariana Onceanu al acestui spectacol tulburător, înfăptuit scenic alături de cinzeci de actori. Să realizezi astăzi, la Chișinău acest spectacol document istoric, dovedește curajul unor artiști cetățeni, creatori de valoare care pun publicului în față “oglinda” trecutului tragic prin care au trecut înaintașii săi. Cei trei supraviețuitori în urma deportărilor din iunie 1941, din iulie 1948 și aprilie 1951, rostesc în finalul spectacolului -”SĂ NU NE RĂZBUNAȚI, DAR SĂ NU UITAȚI”; ultima replică e de fapt chintesența mesajului acestui spectacol de teatru document, că tragediile istoriei avem obligația să nu le uităm pentru a nu se mai repeta vreodată. Scenariul invocă prin cei trei eroi, drama a zeci de mii de oameni, familii cu copii, deportați în Siberia, în Gulagul sovietic. Scenic o astfel de evocare pare imposibilă de realizat convingător teatral. Regizorul Petru Hadârcă și echipa sa, cu inspirație și talent, reușesc însă, să prezinte pe o scenă mare de teatru, impresionant această tragedie a istoriei care a distrus mii de destine.

Irina Gurin este creatorul unui decor minimalist, dar din elemente bine structurate; în debutul reprezentației prezintă pe laterala scenei o căsuță modestă din satul ocupat de soldații sovietici, apoi centrul scenei va fi dominat de un vagon de marfă , unul din cele 1315 vagoane în care au fost deportați frații noștri de peste Prut și tot din elemente esențiale decorul sugerează locul unde ajung cei deportați. Costumele Irinei Gurin sunt perfect adaptate timpului istoric și situațiilor. Cadrul teatral al reprezentației își află un sprijin major prin proiecțiile de pe ecranul mare din fundalul scenei. Foarte rar am putut aprecia în spectacole intervenția proiecțiilor, iar de astă dată ele sunt esențiale pentru a susține atmosfera acțiunii. Imaginile video sunt discrete, nu ostentativ metaforice, arată o pădure siberiană sau un cer cu nori activi ori gratiile unei ferestre, fiecare proiecție având un rost bine gândit pentru a sugera atmosfera naturii și dramatismul secvențelor diverse din scenariu. Proiecțiile nu stânjenesc prin nimic, nici interpretarea actorilor; Ian Onică – proiecție video și OWH Studio – secvențe video, realizează un act artistic desăvîrșit. O contribuție meritorie o mai are și Oleg Mardari – lupte scenice, violența din multe scene fiind specifică acțiunii.

Aparițiile personajului Dora – fantomă susțin impresionant muzical spectacolul. Dora interpretată admirabil de Diana Decuseară, este la început o femeie deportată care naște în trenul de marfă, copilul e luat de un soldat rus și ea ucisă. Fantoma Dorei va trece apoi mereu prin scenă, iar “baladele” interpretate cu măestrie de actriță, rămân momente de neuitat din spectacol. Fantome ale morților însoțesc pe Dora, iar o echipă de studenți la teatru realizează ireproșabil momente de mișcare-dans simbolice sub îndrumarea Irinei Slobodeaniuc – expresie corporală. 

Fiecăruia din numeroasa distribuție îi revine un moment aparte impresionant interpretat cu “expresia suferinței, a trăirii individuale într-o tragedie colectivă”. Nu lipsesc și personajele celor care provoacă deportările, politrucii lui Stalin, dar și naivi săteni cuceriți de promisiunile rușilor. Numeroasele personaje secundare sunt excelent definite de Ninela Caranfil (bunica Sofia Spânu), Nicolae Darie (bunicul Pintilie Oloiniciu), Constantin Adam (Gheorghe Cucu, brigadierul Berzinev și Terziev), Angela Ciobanu (Semionova și doctorița), Ana Tkacenko (Valentina Gafencu și Maria), Doriana Zubcu-Marginean (Saveta și o deținută), Tatiana Saenco (mama Zinovia Moraru și o deținută), Petru Oistric (Nicon, Karzubâi și Josas Lukștas), Ion Mocanu (politrucul, nacealnicul sovietic și NKVD-istul Kiselev), Ghenadie Gâlcă (Grișa – activistul, Profesorul, un soldat și un deținut), Alexandru Pleașca (Constantin Chele, Limon, Petre Lungu și Andreico), Valentin Zorilă (tanchistul și Vasile Terehov), Iurie Focșa (Nicolae Spânu, Micola și un deținut), Mihai Zubcu (Melikian, Menekest, directorul școlii și un soldat), Sofia Oistric (Margareta Spânu copilă), Iana Onică (Lealea Cojocaru copilă), Vlad Triboi (Ion Moraru copil și Emil Spânu), Petra Pleașca (un copil), Bianca Onică (un copil). Subliniem, toate personajele nominalizate din această distribuție au fost desprinse din ampla documentare a scenariului, au existat în epoca deportărilor, iar interpretarea lor e remarcabilă.

Derularea dificilă a evocărilor are în centru cele trei victime deportate, iar actorii Olga Guțu-Cucu (Ecaterina Chele), Draga Dumitrița Drumi (Margareta Spânu-Cemârtan) și Dan Melnic (Ion Moraru), reușesc adevărate creații în aceste personaje cheie ale acțiunii. Lor li se alătură și Tinka Mardari în rolul Lealea Cojocaru, iubita celui deportat la muncă silnică.

Angajarea civică a actorilor, fiecare trăind intens partitura ce îi revine, lasă publicul cu respirația tăiată în fața ororilor unui trecut istoric, ce nu trebuie uitat.

“Dosarele Siberiei” este un spectacol cu un conceput teatral realist, ce transmite emoție, dar și provocarea de a judeca una din tragediile marcante din istoria omenirii. Merită pe deplin ca el să fie prezentat și pe scenele marilor teatre europene, ne fiind “teatru politic”, ci teatru “oglindă” a unei realități.

P.S. Spectacolul a fost răsplătit de public în picioare, cu aplauze sacadate. Acest public așteaptă și la noi astfel de spectacole de teatru document despre istoria condamnărilor celor care au luat atitudine în fața comunismului adus de Stalin și la noi.

Regizoarea Gianina Cărbunariu este singura care are proiecte de teatru document și a realizat la Teatrul Odeon impresionantul spectacol “Trafic majuscul” cu documente desecretizate din arhiva securității despre cum a fost ucis în pușcărie un tânăr protestatar.

“CINE L-A TREZIT PE YORICK?” - O ÎNCERCARE DE TEATRALITATE MODERNĂ ...”DUPĂ SHAKESPEARE”

Este la modă “jocul ... de-a Shakespeare” cu “adaptări” sau viziuni regizorale cu scenarii “după” genialul Will. Majoritatea sunt o încropeală a regizorilor dornici de a fi mai presus de dramaturgul valoare a patrimoniului cultural universal. Ei scormonesc piesele și aleg o ideea din conținutul unora pe care o consideră importantă conceptului lor de spectacol și ignoră substanța scrieriiei.

Alexandru Vasilachi, o personalitate ca regizor și actor de teatru și film, propune un scenariu “adaptare după W.Shakespeare”; alege tema “visului” unor personaje din unele piese, cu precizarea că “visul ar fi oglinda în care se reflectă sufletul personajelor”. “Versiunea scenică și adaptarea” regizorului pentru un scenariu personal pe ideea 'visului”, au drept rezultat un amestec de-a valma de secvențe provenite din subiectul acțiunii pieselor “Hamlet”, “Regele Lear”, “Romeo și Julieta”, cărora le alătură căte o secvență din “Othello” și “Richard al III-lea”. Partea a doua a reprezentației, e dominată de “Visul unei nopți de vară”, predominantă fiind într-o lungă scenă cu intenții comice aplicate fără noimă prin scenariu, pregătirea meșteșugarilor pentru un spectacol dedicate nunții de la curtea ducelui Theseu. Scenariul se vrea a fi o tragicomedie!

Trebuie să amintim, că un astfel de exercițiu de “adaptare după Shakespeare”, dar cu refinament în intenții, au realizat și americanii J.Borgeson, A.Lang și D.Singer, în urmă cu mulți ani - “Operele complete prescurtate ale lui William Shakespeare”. Textul arată cum trei actori bărbați se luptă să interpreteze personaje celebre din piesele lui Shakespeare, tema fiind o satiră savuroasă la adresa perceprii consistenței rolurilor. În 2001 textul a fost pus în scenă și la Teatrul “Nottara”, de regretatul regizor Petre Bokor, cu Mircea Diaconu, Constantin Cotimanis și Emil Hossu, spectacolul înregistrând un record de reprezentații.

Scenariul confuz construit de regizorul Alexandru Vasilachi, beneficiază însă, de un “ambalaj” spectaculos prin decor și costume, dar străin în multe secvențe propunerii tematice. Graficianul Iurie Matei realizează un decor simplu și funcțional, marcat de două înșiruiri de capete, atârnate ca niște “candelabre” imense și două practicabile în pantă, desprinse dintr-un cerc, manevrate mereu pentru a schimba cadrul “poveștii” evocatoare a pieselor alese de regizor; firește că fundalul scenei devine ecran, că așa e “modern” pentru proiecții care sunt stângaci compuse pentru a servii ideea regizorală a “viselor” (concept video - Milen Kelia). Tatiana Popescu realizează costume uniforme pentru numeroasa distribuție de actori. De la o secvență la alta , costumele sunt completate cu accesorii pentri indicarea diverselor roluri ce revin fiecărui interpret. Baza transformărilor în diferite personaje este inspirat aleasă prin accesoriile de bază – coroane pentru regi și tichii clasice pentru bufoni. Accentele vestimentare sporesc în secvența finală lungă din “Visul unei nopți de vară”.

Fiecărui actor din distribuție îi revin mai multe personaje, unele desprinse din piesele lui Shakespeare, altele absurd inventate de scenarist, cum se poate constata și din precizarea de mai jos. Petru Hadârcă – Lear, Regele (episodul Hamlet), Priam, Silvia Luca – Gertrude, Funduleasa, Julieta, Bufonul Sfichi, Iurie Focșa – Hamlet, Cassio, Balthasar, Lorenzo, Doina Severin – Ofelia, Cordelia, Nepoata Julietei (!), Desdemona, Ciubăteasa, Alexandru Leancă –Romeo, Stan Suflete, Thisbe, Bufonul Cârcel, Ion Mocanu – Othello, Polonius, Soțul lui Regan, Gropar, Botgros, Zidul, Victor Nofit – Oberon, Tezeu, Richard al III-lea, Duhul Regelui Hamlet, Laertes, Mercuțio, Ciubărel, Lilia Bejan-Bojemschi – Regan, Verișoara Julietei (!), Helena, Pofticioasa, Luna, Angela Ciobanu – Goneril, Hermia, Chitruța, Anatol Durbală – Chitră, Claudiu, Bufonul Scai, Lysandru, Dorina Zubcu-Mărginean – Titania, Hipolita, Bufonul Pleasnă, Lucianus, Draga-Dumitrița Drumi – Puck, Bufonul Holeră, Juliete (tânără), Emilia, Dan Melnic – Horațio,Bufonul Nervos, Soțul lui Goneril, Romeo (tânăr), Iago, Demetrius, Ciubărică, Leul, Anca Tkacenko – Suflețel, Regina din episodul Hamlet, Lady Anna, Anca Bunescu – Verișoara Julietei, Botișor. Sublinierile cu numele acestor personaje arată “ghiveciul” scenariului, dar și dificultatea pentru fiecare actor de a se transforma rapid în alt profil de rol. Actorii fac efort și reușesc această performanță de a prezenta un fel de caricaturi de personaje în majoritatea rolurilor. Toată admirația pentru dânșii, deveniți victime ale unui concept regizoral cu pretenții de modernitate.

Spectacolul nu are coerență. Prima parte vrea să amintească de povestea lui Lear sau Hamlet, într-un montaj de momente alternativ îmbinate cu cele din alte piese care spulberă consistența acțiunii, substratul conflictului dorit de Shakespeare. Un moment aparte este finalul primei părți în care regi și bufoni, înțelepți de astă dată, nu doar nebuni sugerați de scenariu, rostesc în fața unui microfon replici provocatoare către spectatori de a fi cetățeni ai cetății care judecă realitatea. Momentul pare desprins însă, din alt spectacol. În partea a doua a reprezentației sunt mai întâi înghesuite absurd moartea Ofeliei, Julietei, Cordeliei și se trece rapid la ... comedie, la “Visul unei nopți de vară”, tratată scenic ca la teatrul de revistă, fiind o scenă lungă prin care se finalizează spectacolul. Pentru cine cunoaște sau nu cunoaște piesele geniului cultural Shakespeare, se iscă întrebarea - “Ce a vrut să transmită ca mesaj publicului, regizorul ?” Nimic! Poate să se amuze la secvența finală, ca la un divertisment minor provenit din alt stil de spectacol.

Alexandru Vasilachi prin “versiune scenică și adaptare”, ca și prin regie, se pare că a dorit să îl “trezească” pe Yorick, bufonul decedat al curții regale din regatul Danemarcii în care se afla Hamlet, la realitatea nebună a vieții cu "visuri" neîmplinite concret. Din păcate, nu l-a “trezit” prin “visurile” sale de modernitate teatrală. Nu a reușit decâț să ...il îngroape pe Shakespeare. 

“BALADELE MEMORIEI” - “REACTOR DE CREAȚIE ȘI EXPERIMENT” Cluj / FNT, ediția a 29-a

TEATRU ... RADIOFONIC ...

Cinci actori își reunesc forțele creatoare și realizează un spectacol colectiv pe o temă spinoasă din actualitate – singurătatea vârstnicilor; Ionela Pop, Raul Coldea, Nicoleta Esinencu, Oana Hodade, Doru Talaș, coordonați de Nicoleta Esinencu, prezintă o sumedenie de “evocări-baladă”, amintiri cu întâmplări din viața unor oameni vârstnici. “Baladele” sunt însă, prea numeroase și expuse static sub aspect teatral, dar în ansamblu spectacolul reușește să transmită emoție în prezentarea temei alease. “Baladele Memoriei” a fost unul din puținele spectacole selectate pentru Festivalul Național de Teatru care servea motto-ul festivalului - “Teatrul, clipa magică a istoriei”.

Originalitatea reprezentației se află în “scenariu” al cărui personaj central e ... Memoria, cu diverse momente esențiale din viață, cele sentimentale personale, dar și cele cu trimiteri la efectele sociale grave care au afectat viața multora. Evocatorii memoriei aveau în 1989, între 30 și 40 de ani, în prezent fiind pensionari, iar celor care astăzi sunt încă tineri, spectacolul le lansează întrebarea vitală referitoare la cum vor fi tratați peste 30 de ani; “Baladele Memoriei” devin un caleidoscop al vârstelor și existenței oamenilor, raportate la sistemul social de la noi.

Teatral spectacolul nu are tensiune și mișcare scenică în derularea evocărilor, multe sunt prezentate prin voci înregistrate de un magnetofon bătrân sau transmise radiofonic. “Motorul”, Memoriei este o Doamnă vârstnică, prezentă în scenă care își amintește întâmplări din viața sa, dar “dă cuvântul” din off pentru evocări și celor apropiați; Ionela Pop este acea Doamnă, un personaj esențial al “baladelor”, excelent redat de interpretă, cu o rostire nuanțată a fiecărui cuvânt pentru a îi sublinia substratul ideilor pe care le servește cu trăire intensă. 

Tinerii actori Oana Hodade și Doru Talaș, “acompaniază” relatările prin folosirea “aparaturii” expusă în fața publicului, specifică unei cabine de radio de pe timpuri. Interpretările “baladelor” din off, uneori sunt încărcate de trăire interioară, alteori, unele sunt superficial rostite.

“Baladele Memoriei” rămâne un experiment teatral reușit prin ținta tematică – Omul și Societatea, chiar dacă amintește de teatru radiofonic fiind un spectacol static teatral, iar unele evocări nu servesc convingător esența demersului tematic.

“ISTORIE LA PERSOANA 1” TEATRUL PENTRU COPII ȘI TINERET “LUCEAFĂRUL” / Iași / FNT ediția a 29-a

DE-A BABA OARBA PRIN ... ISTORIE

Foița “program de sală” anunță că spectacolul aparține Teatrului “Luceafărul” Iași și se omite precizarea că acest teatru este ... “pentru copii și tineret”, deci are un profil special. “Echipa de proiect” - Oltița Cîntec (director artistic al teatrului și critic teatral) și actorii Diana Roman, George Cocoș, Alex Iurașcu, timp de o oră, încearcă, să le spunem “evocări istorice” cu ambiția de “teatru document”.

Publicul e primit de cei trei actori care ... “joacă” o serie de jocuri ale copiilor de grădiniță de pe timpuri - “ala bala portocala”, etc. Hodoronc-tronc ei amintesc și de vremea când se stătea la cozi pentru cumpărături în anii 1989 și 1990! Se trece apoi, brusc la “evocări” referitoare la ... apariția telefonului mobil, apoi la amintiri ale bunicilor, părinților, referitoare la ... cel de al doilea Război Mondial. “Evocarea” războiului e ilustrată teatral de un actor care se joacă ... amuzat cu soldăței de plumb. Se încearcă pe la jumătatea reprezentației și o așa zisă relaționare cu spectatorii cărora li se adresează întrebarea - “Ce vroiați să deveniți când erați mici?” Firește, răspunsul e dictat de acest “scenariu” haotic și cineva din sală, răspunde “Prințesă”! Proiecții amărâte vor “ilustrarea” răspunsului cu imaginii ale unui “prinț” cu ... mușchii de halterofil, erou din filmele de duzină actuale și se ajunge la un ... interviu filmat cu urmașul familiei princiare Ghyka pentru a arăta ...  cât de importanți au fost prinții pentru istoria noastră. Această încropeală de scenariu cu “evocări” ansamblate aiurea, e ... un joc penibil “de-a baba oarba” prin istorie.

Spectacolul a fost prezentat în cadrul Festivalului Național de Teatru, ediția a 29-a; la final “echipa de proiect” a invitat la un dialog explicativ, spectatorii rămași să se dumirească de intențiile “realizatorilor”, fiind o parte din cei prezenți la reprezentație, în sala ce avea multe locuri goale. S-a precizat că pentru “scenariu” a fost “întreprinsă o amplă documentare”, cu chestionare pe internet pentru a arăta cum e privită individual istoria astăzi! A fost dorința de “teatru document”, preciza Oltița Cîntec! Ce valoare poate avea un astfel de spectacol lipsit de o elementară logică pe tema evocării istoriei, ca să fie considerat un “document”?! Ce valoare educativă poate avea mai ales pentru tinerii spectatori care învață istoria pe cărți mediocre în conținut?!

“Istorie la persoana 1” este un spectacol colectiv, de fapt o improvizație teatrală total nereușită, pe o temă importantă cea a cunoașterii în special de către generația tânără, a faptelor istorice, influența lor socială, dramatică. Această “improvizație” jalnică, dar cu mari pretanții de “teatru document” și intenții de inovație teatrală, culmea, s-a realizat la “un teatru pentru copii și tineret”! “Echipa de proiect” a mătrășit tema istoriei în dorința de a fi ... “un pedagog de școală nouă”!

P.S. Amintim că menirea teatrului pornită de la conceptul anticului Aristotel, a trecut de-a lungul timpului, până astăzi prin mână unor Mari Creatori, dar toți au respectat și prin inovații teatrale aceleași principii – teatrul trebuie să fie un act cultural creator de emoție și provocare a publicului la rolul de judecător privind oferta unui spectacol. Cu “proiectul” - “Istorie la persoana 1” Teatrul pentru copii și tineret ”Luceafărul” a uitat de scopul cultural educativ, atât de necesar generației tinere, afectate de o școlarizare cu multe hibe și prin manuale, cum sunt cele de istorie superficial concepute.

“CUI I-E FRICĂ DE VIRGINIA WOOLF?”- TEATRUL NAȚIONAL “RADU STANCA” / Sibiu / FNT, ediția a 29-a

UN SPECTACOL DEZLÂNAT, CU ACTORI DEOSEBIȚI

Piesa lui Edward Albee, după succesul fulminant înregistrat pe Broadway în1962, amplificat printr-o ecranizare, a continuat o carieră internațională și e trecută astăzi, în sfera textelor devenite clasice. Meritul piesei e tema aleasă, jocul dintre aperență și realitatea dramatică în viața unui cuplu , dezvoltat cu dibăcie de dramaturg prin replici cu dublu sens, sub o “mască” aparent comică din care răbufnește drama realității. Piesa se poate încadra teatrului psihologic ca demers prin analiza psihologiei personajelor efectuată de Edward Albee în maniera specială a scerierii, apropiată de suprarealism cu tentă absurdă. Substratul tematic al înstrăinării și incapacității comunicării în viața cuplului, apare și astăzi în alte piese actuale, unde se acordă însă, o mai mare atenție, importanței cauzelor sociale.

Dramaturgul pune sub lupa analizei cuplul Martha și George într-o acțiune simplă, cei doi vin de la o petrecere; Martha vrea să o continue acasă și invită un cuplu mai tânăr - Nick și Honey, alcoolul doar pretext al dezvăluirilor personale, nu lipsește acestei nopți de coșmar. “Petrecerea” de o noapte pune față în față cele două cupluri; Martha și George sunt în dispute aprige, chiar dacă se iubesc, dar idealurile le-au fost spulberate și a fost distrusă comunicarea dintre ei, Nick și Honey sunt în pragul aceleiași situații, incapabili de comunicare în relația de cuplu. Acțiunea e redusă la drumul dezvăluirilor din viața cuplului central cu implicare și a celui mai tânăr și aduce publicul drept observator, privitor pe gaura cheii la viața necunoscută a “vecinilor” din preajmă.

Regizorii Andrei și Andreea Grosu încearcă demersul de a pune în fața publicului, “oglinda” relațiilor intimiste de cuplu, dar o prezintă pe o scenă mare și convenția teatrului psihologic de analiză se spulberă prin absența atmosferei solicitată de piesă. Regizorii sunt personalități creatoare de notorietate, au înființat “Unteatru”, teatru independent de prim rang, au activat excelent în spațiul său restrâns, au montat apoi și în teatre de stat spectacole mai mult sau mai puțin reușite. De astă dată, prezentarea acestei piesei pe o scenă mare produce un spectacol dezlânat, lipsit de tensiune emoțională, chiar plictisitor.

Scenograful apreciat Vladimir Turturică, colaborator permanent al regizorilor, propune pentru “Cui i-e frică de Virginia Woof?”, un decor simplu , rezumat la o “fâșie” de drum din scândură pe toată lungimea mare a scenei, patru scaune, o măsuță cu băuturile de rigoare și un candelabru în centru. “Drumul” decorului poate fi o sugerare a drumului vieții cuplului central. Andrei și Andreea Grosu manipulează insistent oferta decorului, scaunele și candelabru, spre intenții metaforice pentru a susține substratul tensionant al disputelor celor din cuplu. Relațiile dintre personaje sunt astfel rezumate la mult prea multă mișcare scenică prin folosirea execivă a scaunelor.

Actorii sunt elementul de bază al viziunii regizorale, interpretarea lor este dăruită profilului personajelor, dar puteau înfăptui creații , de pildă Ofelia Popii în rolul Marthei, dacă evoluau într-un spațiu intimist și nu erau îndrumați ca personajele să se miște mereu fără rost și să consume excesiv băuturi alcoolice drept motivare a destăinuirilor. În piesă, repetăm, consumul de alcool e doar un pretext pentru conflictul dramatic al cuplului.

Ofelia Popii se adaptează abil indicațiilor regizorale, dar se și concentrează cu atenție pentru a prezenta drama interioară a Marthei, deziluzia că viața cuplului a fost afectată de nereușita profesională a soțului promovat ca profesor de tatăl său, de neîmplinirea dorințelor personale, de iluzii spulberate, o soluție a uitării eșecurilor relației cu George, fiind alcoolul. Ofelia Popii transmite emoție publicului prin prezentarea subtilă a Marthei, dovedind din nou că este o personalitate de valoare a teatrului nostru.

Fără reproș compune Marius Turdeanu personajul soțului Marthei, George, un profesor ratat care își ascunde nemulțumirea în fața partenerei și dragostei dorită în cuplu. Jocul cu dubla față a personajelor e interpretat de cei doi actori cu rafinată interiorizare, știrbită însă adeseori de vizualizarea scenică propusă de regie. În scena finală spre care conduce suspansul “petrecerii”, Ofelia Popii și Marius Turdeanu, impresionant subliniază eșecul comunicării cuplului, chiar și fără suport de imagine teatrală.

Cezara Crețu, o tânără actriță la început de carieră, reușește în Honey să arate credibil, cu substanță, naivitatea personajului în comportament, dar care ascunde posibilitatea de a deveni o nefericită Martha. Alin Turcu în Nick vrea să impună caracterizării personajului, profilul celui ambițios și distant în relația cu partenera aleasă prin mariaj.

Spectacolul deține actori deosebiți, coordonați regizoral incoerent în raport cu solicitările piesei de analiză psihologică a relațiilor de cuplu într-o atmosferă intimistă, iar scena mare aleasă pentru reprezentație nu servește interpreții și substratul textului.

P.S. “Cui i-e frică de Virginia Woolf?” a fost selectat în programul Festivalului Național de Teatru, ediția a 29-a, drept un spectacol reprezentativ, motivarea fiind poate că oferta sezonului teatral respectiv ar fi fost modestă.

“RADIO” - TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” / Sala “AMZA PELLEA”

UN SPECTACOL DE EXCEPȚIE, IMPRESIONANT!

Americanul Eric Bogosian, cu străbuni armeni, este autorul piesei “Radio”, o personalitate creatoare complexă, scriitor provocator prin mesaje, atât ca dramaturg, cât și ca scenarist. Numele său e prezent și în repertoriul unor teatre de la noi, în special al celor independente. “Radio” e o piesă scrisă în 1987 care a sporit popularitatea autorului prin originalitatea scrierii și alegerea radioul drept pretext pentru a ridica tragi-comic cortina de pe fața celor care populează lumea actuală; dezvăluie prin opiniile unor nevăzuți interlocutori ai unui gazde de noapte de la un post de radio, haosul social ce macină realitatea. Replica e acidă prin jocul de cuvinte încărcat de substrat (traducerea apreciabilă aparține Silviei Năstase), iar publicul va asista la un spectacol de teatru substanțial, bazat pe “taifasurile” din miez de noapte ale unui moderator, provocator al vocilor singuratice din întuneric. Echipa Naționalului din Craiova, prezintă un spectacol de excepție, depășind regulile convenției obișnuite, impresionează prin modul ritmic al creșterii unui suspans aparte, captivant pentru spectatori care pot râde uneori în fața dialogurilor sau rămâne cu respirația tăiată de dramatismul unor situații.

Regizorul spectacolului e BOBI PRICOP, un tânăr căutător de inovație teatrală cu scop precis în motivarea de a servi în profunzime substanța piesei aleasă reprezentării scenice. Din 2011 când debutează la Teatrul Act cu spectacolul de absolvire a studiilor - “Jocuri în curtea din spate” și până astăzi cu “Radio”, Bobi Pricop întotdeauna surprinde prin construcția teatrală și prin prețuirea arătată actorului, considerat element principal al transmiterii viziunii sale regizorale. Bobi Pricop se exprimă prin actori, iar efectele teatrale practicate – chiar proiecțiile videao la care apelează uneori, devin mijloace de argumentare vizuală a tematicii unei piese de teatru. Acum, descifrează cu mare atenție subtextul tematic al piesei pentru a ilustra teatral ... spațiul sonor al opiniilor bezmetice, individuale din umbra unei realități tumultoase social cu scopul provocării publicului a le judeca.

Regizorul nu apelează la actualizarea sau adaptarea piesei cu discuțiile dintr-o noapte la un radio neconvențional din America anilor '80 pentru că dialogurile, pe o diversitate de probleme, sunt perfect valabile și astăzi, oriunde în lumea cea largă, actuale chiar și la noi. Oamenii protejați de anonimat vor să iasă din singurătate, prind curaj la radio, ca părerile lor să fie auzite, fie că sunt aberante, fie că denotă periculoase atitudini sociale. Este un fenomen social acest mod de exprimare, evoluția televiziunii nu poate proteja anonimatul, în prezent, numai rețelele de socializare online îi mai poate mulțumi. Eric Bogosian atacă tematic în piesă o multitudine de preocupări personale care reflectă “fotograme” importante ale prezentului social, exprimări personale libere la “radio” despre religie, rasism, sexualitate, droguri, dragoste pentru animale, singurătate și alte puncte nevralgice, nesupuse convențiilor sociale obișnuite. Regizorul Bobi Pricop inventiv dă consistență teatrală emoțională dialogurilor unui moderator cu personalitate specială – Barry Champlain, purtate cu voci din neant, necunoscuți ca imagine pentru public. 

   Vizualizarea teatrală e concretă prin decorul exepțional conceput de scenograful bulgar Nikola Toromanov, în tentă realistă, funcțională. Sunt compuse în amănunt trei spații de joc. În plan central se află studioul moderatorului, cu avertizarea “on air” ce se aprinde în roșu când se transmite în direct dialogul; în stânga scenei e definită camera tehnică a transmisiei, vegheată de Tom, tehnicianul și asistenta Linda cu apariții ale patronului postului de radio, Fred, cel ce intervine și în studioul central; în partea dreaptă a scenei funcționează barul “Bobby” cu consumatori de ocazie diferiți. Totul e perfect desenat de Nikola Toromanov pentru a creea atmosferă fiecărui moment, folosită remarcabil de regizor. Costumele sprijină caracterizarea celor activi în acțiune. Vizualizarea teatrală se completează prin imaginea din spatele studiului pentru transmisia în direct, unde se află “dirijorul” intervențiilor sonore, Eduard Gabia, percuționist de elită. Luminate discret, intervențiile sale punctează cu abilitate și sens emoțional, fiecare secvență a reprezentației.

SORIN LEOVEANU în rolul lui Barry Champlain cel mereu prezent în scenă, duce greul reprezentării piesei și viziunii regizorale, interpretarea sa fiind excepțională. După o perioadă cenușie în cariera sa, este o bucurie reîntâlnirea cu acest actor de valoare. Barry realizatorul emisiunii din miez de noapte - “Night Talk”, provoacă interlocutorii, vrea să le dezvăluie fețele din umbră cu nonșalanță peste limite morale, sociale, având și el probleme personale iscate de etnia sa. Rolul este foarte greu, dar Sorin Leoveanu intră în “pielea” personajului, se transpune în gândirea lui, trăiește la nuanță atitudinile lui Barry cel cinic, autoritar judecător exclusivist al partenerilor din “off”, dar este și el un siguratic revoltat, afectat de haosul gândirii celor din jur; de pildă, un interlocutor îi trimite în batjocură pentru etnia sa, un colet cu amenințare a fi exploziv. Barry acționează fără a apela la forțe de ordine cum vor cei din radio; scena e compusă regizoral și interpretată admirabil de actor. Barry poate fi de orice etnie, nu doar evreu, aspect transmis publicului cu rafinament de actor și regizor. Sorin Leoveanu înfăptuiește ceea ce se poate numi o creație în acest personaj central al piesei, relaționează cu vocile din “off” pe care le definește ca imagine prin gest, expresie, atitudine corporală în fața ... unui microfon al transmisiei în direct. Barry nu este prilejul interpretării unui one- man show, ci al implicării în configurarea aspectului social al realității prin relaționarea cu reprezentanți din societatea civilă. 

Pentru orice actor a figura într-o distribuție numai prin vocea transmisă din “off” este deranjant că nu apare în scenă. Actorii Teatrului Național “Marin Sorescu”, distribuiți ca voci din “off”, demonstrează contradictoriu și își arată pe deplin personalitatea, harul personal. Programul de sală bine alcătuit, ne precizează că ei sunt “voci” pentru mai multe personaje, pe care le tratează fără schimbări artificiale de emisie vocală, fiind remarcabili. Prin vocile din întuneric, ei servesc substanțial tematica reprezentației, fiind parteneri ai personajului Barry. Claudiu Mihail prezintă pe Josh cel preocupat fals de probleme din lumea a treia, apoi pe Glenn cel fericit cu pisica sa, devine apoi Henry un luptător împotriva energiei nucleare și se transformă în Chris cel nedumerit de prezența lui Dumnezeu. Ștefan Cepoi este când Bob cel infirm în urma războiului din Vietman bucuros de răsăritul soarelui, când Jerry, opus total primei intervenți, un activ neonazist împotriva evreilor, când Ralph cu deficit psihologic, dornic a deveni un apropiat al lui Berry. Cătălin Miculeasa este când un transsexual – Francine, dornic să comunice ce simte, când puștiul – Vicent, excentric, când Allan cel revoltat pe Barry. Dragoș Măceșanu prezintă pe Junior, pasionat de baschet, ca apoi să fie un ascultator supărat pe Barry. O copilă singură ce solilicită consolare de la Barry, sugerează Ramona Drăgulescu, ca apoi să fie vocea Juliei, o ascultătoare naivă a emisiunii îndrăgostită de moderator. Iulia Colan rezolvă doar prin voce din “off” esența a două personaje diferite total - Debbie care la 23 de ani nu face nimic și Denise sufocată de frica gunoaielor și de prezența unor străini. Tamara Popescu devine prin glas o doamnă supărată pe drogați, dar și Agnes cea nostalgic sensibilă pentru un timp istoric din trecut. Angel Rababoc este Chet, tipul radical care vede mereu o mare conspirație în lume. Pe Ruth, militantă ecologic o definește Gabriela Baciu. Alt personaj ciudat este John și Constantin Cicort îi arată problemele personale rasiste. Alina Mangra e omul simplu, supărat că îi este greșit scris numele în acte. Altă voce cu probleme e Vicky și Geni Macsim îi definește credința în Dumnezeu și soluția educației prin bătaie, cu credința că numai rasa albă rezolvă problemele societății. Toți interpreții de “voci radiofonice” sunt minunați prin modul de sugerare vocal a personajelor și realizează performanțe.

Pe scenă, în derularea reprezentației, intervin ca prezență activă scenică sau chiar vocală alte personaje. Cătălin Vieru în rolul luiTom, tehnicianul din spatele transmisiilor în direct, lipsit de replică, susține remarcabil acțiunea cu atitudini de expresie. Romanița Ionescu este asistenta Linda cea care are grijă de Barry, îi aduce mereu paharul cu apă și actrița subliniază prin diverse reacții importanța situațiilor din dialogul transmisiei radio. Vlad Udrescu rezolvă credibil personajul Kent, voce din întuneric pusă pe farse, invitată de Barry să participe la transmisia în direct. Intervențiile patronului Fred în acțiune cu replică, sunt apariții sporadice, ce îi revin lui Marian Politic. 

Nu poate fi uitată contribuția “figuranților” din barul alăturat transmisiilor în direct, ireproșabil, sugestiv executată de cei distribuiți.

“RADIO” poate fi considerat un spectacol eveniment teatral cultural prin echipa care îl servește cu mare dăruire și talent și pune în fața publicului “oglinda” bătrânului Shakespeare spre a arăta spiritele confuze ale societății contemporane în care se pot regăsi și spectatorii

P.S. Ne permitem o dezvăluire. Profesorul maestru în arta actorului, Sanda Manu, la începutul carierei sale, i-a recomandat studentului la actorie ANDREI ȘERBAN să meargă la studiu pentru regie. Andrei Șerban este astăzi o valoare internațională ca regizor. Mai târziu, în timpul actual, fiind dascăl la o unversitate particulară, Sanda Manu i-a recomandat studentului de la actorie, BOBI PRICOP, să meargă la regie. Rezultatul îndrumării sale este VALOAREA regizorilor respectivi !

SĂRBĂTORI FERICITE ȘI UN AN ÎNCĂRCAT DE APLAUZE MERITATE, DORESC TUTUROR SLUJITORILOR CU TALENT AI TEATRULUI!

   

“TREI SURORI” - TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Studio

CUM SE “GÂNDEȘTE “ ... MODERN, O PIESĂ DE CEHOV ?

La această întrebare răspunde regizorul Radu Afrim prin “scenariul (ne)firesc de liber după Cehov”, realizat de dânsul - “Mi-am permis să citesc gândurile celor trei surori. Și ale lui Andrei (n.r. fratele lor). Să le transmit cuvânt cu cuvânt. Adică am mâzgălit tăcerea dintre vorbele lor vechi de peste o sută de ani. Oamenii mei gândesc non stop. Sunt bolnavi de gânduri. No spleen. Și ideal ar fi ca ei să acționeze. Deja încep să acționeze. Mi-am permis mai multe lucruri. Le-aș numi intervenții în natură (aproape) moartă. Sau puțină adrenalină în vivariu. Și cu toate acestea n-am reușit să le schimb destinul. Să iau acest detaliu ca pe un eșec al meu?”. În Dex, “scenariul” e definit ca “un text succint al unei piese de teatru, al unui spectacol sau al unui film, de obicei cu indicațiile tehnice și de regie”. În cazul de față, precizarea - “scenariul (ne)firesc de liber după Cehov” este o PIESĂ NOUĂ și dorește să depășească prin originalitate “versiunile scenice” și “adaptările” realizate de-a lungul vremii de dramaturgi și regizori respectabili. cu această piesă celebră, clasică. 

Scenariul lui Radu Afrim este o piesă de teatru în sine, iar cele trei surori amintind de Cehov, puteau fi două sau nouă și spectacolul să aibă un alt titlu, fără trimitere la valoarea dramaturgului rus. “Scenariul” nu este o parafrază a piesei și nici o “parodie” efectuată în 2003 de Radu Afrim la Teatrul “Andrei Mureșanu” din Sfântul Gheorghe, cu “Trei surori”, când regizorul s-a lansat pe calea modernizării expresiei teatrale. Piesa - “scenariu” se bazează pe monologuri cu tentă filosofică personală a autorului, de judecare a coșmarului unei realități din care nu se poate ieși. Monologurile se vor a fi “gândurile” interioare ce macină personajele în momente de tăcere. Scenaristul și regizorul, Radu Afrim vrea să atenționeze cu disperare, că s-a ales praful, astăzi, de lumea lui Cehov și trăim în altă lume, în alt sistem social. Este punctul personal de judecată aplicat teatral pe linia așa zisului “modernism” prin amestec de comic, grotesc, suprarealism. “(Ne)firescul” scenariului înghesuie de-a valma o sumedenie de probleme ardente social din realitatea curentă – politica, democrația, globalizarea, schimbările climatice, tăierea pădurilor, azilele de bătrăni, copii romilor, lipsesc alte teme actuale de la noi majore – sănătatea, educația sau cultura. Evident, că în cazul acestui scenariu – piesă de teatru, trebuie să uităm de Cehov și de fina sa analiză psihologică, de responsabilitatea individului în raport cu societatea în care trăiește; peraonajele rostind monologurile, ce se vor a fi “gândurile” interioare din tăceri, relaționează, marea lor majoritate, doar erotic și devin schematice purtătoare de cuvânt pentru gândurile regizorului. Ce vrea totuși, să transmită scenariul prin regizor ca mesaj publicului? Că ne aflăm în pragul unui dezastru planetar, fără a avea soluții!

Concret sub aspectul teatral ilustrarea scenică a temei dezastrului planetar se amplifică prin proiecții, șochează. Regizorul Radu Afrim își dezvoltă conceptul vizual neconvențional, folosind proiecțiile (Andrei Cozlac - video desing) drept mijloc de bză în exprimare, iar actorii devin marionete manevrabile prin mișcare scenică și ... “dans”. Proiecțiile abundente pe ecranul mare de sus din scenă și pe cel din fundal, pornesc de la imagini concrete, adeseori pleonastic atribuite și ajung la linii abstracte. Vor să precizeze exagerat intenții simbolice din tema scenariului. De pildă, o replica amintește de un cărăbuș și el domină scena prin proiecție pleonastică. E doar un exemplu minor, ele fiind multe, de la incendiul pădurii până la secene erotice. Proiecțiile ajung și la demonstrații din Rusia cu trimitere la Perestroika lui Gorbaciov sau persistent prin imagini în prim plan ale actorilor care își rostesc monologurile. 

Proiecțiile cu referire erotică dintre Mașa și Verșinin, în paralel cu cea dintre Irina și Tuzenbach, devin un alt efect derizoriu. Folosirea de către regizor a proiecțiilor exagerat, în stiluri diferite, anulează substratul multiplelor intenții tematice ale scenariului și devin un exercițiu fals pentru amplificare a lor.

În debutul reprezentației, proiecțiile ne indică a fi în epocă navetelor spațiale în care personajul Irina dă sms-uri pe un telefon mobil! Apare în scenă și “astronautul” Bobi k68, personaj inventat de piesa - scenariu. Spre final descoperim că ... “astronatul” purtând costumul specific, este de fapt, fiul lui Andrei și al Nataliei care se ... “joacă” dorind în viitor să fie cosmonaut! Bobi k68 va fi mereu prezent și ... va filma prim planurile  actorilor în monologuri. Totul șochează, dar fără sens credibil în acest spectacol și ajunge să determine la pauza celor trei ore și jumătate (!!) ale reprezentației, numeroși spectatori să părăsească sală. Șocul e negativ, fiind lipsit de o motivare logică pentru a convinge de gravitatea temelor propuse de “scenarist” într-o acțiune conflictuală haotică.

Aniversarea Irinei pentru vârstă sau numele de Sfânta Irina, e indicată prin replici în mod confuz (!). Irina, cea visătoare să devină ... interpretă de dans contemporan, reunește familia la masă. Irina la final vrea să ia avionul spre ... Otopeni, dar se întoarce în familie. Fratele Andrei, jucător la păcănele cum se și arată într-o scenă derizorie, aduce de la catering meniul pentru aniversare. Participanții la serbare încep o lungă discuție politică despre UE, globalizare, Rusia, capitalism – NATO le scapă din vedre – numai că personajele scenariului nu au atitudini personale în această conversație plictisitoare. “Mâzgălirea” personajelor vechi ale lui Cehov este evidentă și în această scenă. (Numele personajelor nu au legătură consistentă cu cele ale lui Cehov) Și “mâzgălirea” continuă pe tot parcursul spectacolului. Spre final apar mascații cei invocați de Cehov și regizorul aduce  ... o “capră” tradițională de sărbătorile noastre, scoasă din scenă de un personaj ca imagine amintind de ... Putin! Sub masca acelei "capre" este Tuzenbach.

Decorul propus de colaboratoarea permanentă a regizorului, Irina Moscu, e simplu și banal, cu elemente de mobilier, întâlnite la Ikea – paturi, sufragerie și un ...  copac uscat, susținut de proiecții; costumele, majoritatea lor, sunt de teatru de estradă, unele strălucitoare, altele cu accent pe chiloții purtați în cazul Irinei. Proiecțiile extravagante alcătuiesc imaginea vizuală generală, uimesc privitorul, dar nu transmit sugestii emoțional convingătoare. 

În distribuție, publicul se întâlnește și cu actori prețuiți din alte spectacole, numai că toți interpreții rămân executanți păpușari ai scenariului și viziunii regizorale. Un executant de bază al conceptului modern de viziune regizorală este Flavia Giurgiu în rolul Irinei, cea care se învârte mareu, amețitor ca un “titirez”, cum indică și o replică, se tăvălește pe scenă cu dorința arătării calităților pentru dansul contemporan, poartă ghenunchiere de protecție, dar efortul ei de mișcare nu dă publicului decât senzația de grijă că se poate accidenta, caracterizarea personajului fiind absentă. Marius Manole încearcă o compoziție dictată de regie pentru Andrei, fratele surorilor, botezat “intelectualul” familiei. Aparițiile sale diverse, hilare – când cu chipul unui bătrân cu mustață, când pe tocuri în chiloți, când pregătind clătite pe care le mânâncă de pe podea, Marius Manole le execută docil, dar fără un rezultat convingător privind rostul personajului în situațiile respective. Natalia Călin interpretează corect, în stil tradițional pe Olga, profesoara care devine directoarea unui gimnaziu; piesa - scenariu nu îi atribuie însă personajului importanța cuvenită  implicării în relațiile de disperare ale celor din preajmă.

 Raluca Aprodu dotată cu un farmec personal, prezintă pe Mașa cea îndrăgostită de Verșinin, interptetat de Emilian Oprea; cei doi actori susțin expresiv pasiunea iubirii, conform indicațiilor regizorale, se adaptează cerințelor piesei-scenariu. Soției lui Verșinin, suferindă psihic, Irina Movilă încearcă să îi marcheze boala, conform intențiilor regizorale, personajul fiind însă, o inutilă invenție a scenariului pentru prezența în acțiune. Istvan Teglas este Tuzenbach cel îndrăgostit permanent și pasional de Irina, dar pe care aceasta iubindu-l, îl bănuiește totuși, că ... ar fi spion prin originea sa  germană! Actorul știe să se miște excelent cu trimitere spre tehnica dansului contemporan,  ca și Marius Manole și Flavia Giurgiu. Minunatul tânăr actor Ciprian Necula se luptă cu costumul greoi de“astronaut” purtat de Bobi k68 și participă activ la situațiile propuse de regizor. Ada Galeș încearcă creionarea Nataliei ca iubitoare de copii, aflată spre final în stare de graviditate (!), soția aparent docilă a lui Andrei. Cu ochelari roz, Florin Călbăjos interpretează pe Kulîghin, profesorul, soț iubitor al Mașei. Actorii sunt folosiți numai ca pioni de șah pentru a indica un posibil eșec al ... planetei noastre, lipsiți prin personajele atribuite de scenariu de posibilitatea interpretării unor caractere aflate în situații disperate cărora nu le găsesc soluții de viață.

Tendința de modernizare a teatrului, funcționează mereu de când există el de la antici, în toate secolele istoriei sale. Multe au eșuat, altele prin dramaturgie în mod special, au contribuit la revitalizare în dorința de a servi evoluția receptării publicului din epoca respectivă. Indiferent că astăzi, publicul e marcat în evoluția exploziei tehnicii, spectaculoasă pentru comunicare, teatrul rămâne  al DRAMATURGULUI și ACTORULUI care trebuie să îi transmită emoție provocatoare la gând, evident, sub bagheta REGIZORULUI. “Trei surori” este inovația tearală a unui regizor de mare talent, dar e de urmărit cum Marele Public va recepta “mâzgălirea” cu mesaje speciale de strictă actualitate cu sens politic și social a unei piese scrisă cu peste o sută de ani în urmă pe tema genarilstă care pune "oglindă" Omului pentru comportamentul său.   Denumirea spectacolului - "Trei surori" pare aleasă ca un demers publicitar de a atrage cu numele de valoare universală a dramaturgului - Cehov. Publicul va asista la piesa lui Radu Afrim și a gândurile sale regizorale și rămâne să judece acest spectacol.    

“ ÎN PLOAIE “ - TEATRUL AVANGARDIA

CAPTIVANT DIALOG DESPRINS DIN ... ACTUALITATE

Piese de teatru în două personaje au de obicei conflictul unui cuplu, El și Ea; Keith Huff, dramaturg american contemporan, propune o altă variantă în piesa “În ploaie”. Dramaturgul este o personalitate importantă a dramaturgiei actuale, distins cu premii, piesele sale fiind jucate pe Broadway, dar și pe alte scene din lumea largă. “În ploaie” redă clipe de viață dramatice din existența a doi prieteni polițiști, Joey și Denny; descrierea situațiilor în care sunt implicați cei doi, apropie textul de teatru epic. Joey și Denny, retrăiesc momente din viața particulară, afectată de practicarea profesiei într-o lume tumultuoasă. Tema centrală se axează pe familie și aspectul moral al deciziilor profesionale. Piesa e de actualitate prin modul în care surprinde substratul situațiilor dramatice din realitatea curentă.  

Publicul e captat de suspansul relatărilor din profesie îmbinate cu cele din viața personală ale celor doi polițiști, iar spectacolul transmite emoție prin interpretarea admirabilă a personajelor acordată de Marius Manole și Istvan Teglas. Regizorul catalan Richard Reguant conduce cu precizie creșterea ritmului acțiunii și ia publicul partener direct al polițiștilor care interacționează consecvent cu spectatorii. Într-un decor minimalist, funcțional, firesc pentru un teatru independent cum e Avangardia, personajele surprind prin trecerea alertă de la o situație la alta. Bogdan Amarfi concepe un spațiu de joc neutru, cu o masă și patru scaune, servind atmosfera acțiunilor diverse pentru evidențierea actorilor prin jocul de lumini bine dirijat. Adina Buzatu completează imaginea vizuală prin costumele personajelor care servesc caracterizarea lor. 

Richard Reguant este regizorul cu o amplă activitate în Spania, Brazilia și Italia, scenarist și realizator tv, recompensat cu o serie de premii, specializat în musicaluri; regizorul dezvoltă pentru piesa “În ploaie” un concept de analiză fină a psihologiei personajelor  motivată prin raportarea la diverse situații. Richard Reguant conduce cu minuție interpretarea actorilor pentru impunerea suspansului acțiunii. Personajele prin viață prin evocări ale vieții particulare, afectate de fapte dramatice petrecute în câteva zile ploioase în segmentul social din preajmă. Publicul e mereu în așteptarea intervenției soției lul Danny sau a criminalului, dar aceste personaje sunt doar evocări ale polițiștilor, iar interpreții le fac desăvârșit sporind tensiunea acțiunii.

Marius Manole deține știința de a se transpune întodeauna în personajul atribuit și o face și acum, impresionant în Joey, un singuratic, amicul lui Denny cel care vrea să îl determine că trebuie să aibă o familie, copii, ca și el, și să se bucure de viață. Actorul arată că Joey e un om sensibil, devotat prieteniei, cu principii morale ferm aplicate în profesie și în relații particulare, aflat însă, în starea dificilă de îndrăgostit de soția lui Danny. Rolul este dificil, dar Marius Manole prin expresie, relaționare cu partenerul și prin rostirea la nuanță a replicii, reușește interpretarea sa remarcabilă. Istvan Teglas e Danny cel autoritar, cu principii ferme de apărarea familiei și în acțiunile dictate de profesie. Remarcabil, în profunzime prezintă Istvan Teglas, cu temperament pe acest bărbat convins că deține adevărul absolut în acțiunile sale, egoist în manifestări care îi vor afecta viața. Minunat interacționează cu spectatorii, Marius Manole și Istvan Teglas pentru a supune judecării de către aceștia a faptelor petrecute în zile ploioase, evocate în amintiri dramatice.

“În ploaie” este un spectacol atractiv, emoționant, ireproșabil interpretat pe o temaă actuală – familia și viața în lumea din preajmă cu relele ei. “În ploaie” cred că va avea succes, ca și “Demnitate”, un spectacol de excepție realizat de Teatrul Avangardia, comentat pe acest blog.