“ PENTRU CĂ POT “ – TEATRUL ODEON (Sala Studio )

UN SPECTACOL CU MULTE SEMNE DE ÎNTREBARE

“Dacă examinezi piesa, sunt foarte puține elemente care par foarte sigure. (…) Am vrut ca publicul să creadă, să se îndoiască, să nu mai știe ce să creadă, dar să înțeleagă că se întâmplă ceva foarte grav.”, afirma Arthur Kopit, dramaturg american, autorul piesei “Pentru că pot”, cu prilejul spectacolului - lectură din mai 2010 de la Teatrul Odeon. Poate să fie mulțumit pentru că regizorul Alexandru Mâzgăreanu i-a urmat întru totul indicațiile. Spectacolul - lectură din urmă cu un an , aparținea programului ARTE-American Romanian Theatre Exchange, un reușit program al Teatrului Odeon realizat împreună cu The Lark Play Development Center din New York. Arthur Kopit este un dramaturg multipremiat, cunoscut publicului nostru prin o serie de titluri – “Buffalo Bill și indienii”, “Aripi”, “O tată, sărmane tată, mama s-a spânzurat în dulap, iar eu sunt foarte trist”.

În “Pentru că pot” autorul și regizorul ar vrea să avertizeze că astăzi, viața privată poate fi violată de … calculator. Acesta poate fi un real pericol pentru că îți poate controla viața intimă , chiar și conturile bancare. O familie de intelectuali din New York, soții Elliot, se confruntă, se pare, cu o astfel de primejdie. Costa Astrakhan, un hacker, se pare, a le distruge viața. Folosim “se pare” pentru că Arthur Kopit construiește ambiguu acțiunea, conflictele și personajele. Joseph Elliot (Ionel Mihăescu), director al unei edituri, profesor, este anchetat de agenți federali pentru bănuiala că ar frauda cu ajutorul calculatorului. Apare apoi, firesc, întrebarea dacă Joseph poate fi un hacker? Soția sa Joanne (Elvira Deatcu) este divorțată, iar actualul soț manifestă gelozie față de întâlnirea ei întâmplătoare cu cel de care se despărțise în urmă cu câțiva ani. Destăinuirile confuse despre Joanne, făcute de Costa, ca și vizita acestuia acasă la soții Elliot, când doamna reacționează nefiresc, provocator, ridică o altă întrebare. Pe calculator au fost găsite imagini deochiate cu Joanne și ea se revoltă, dar nu cumva chiar ea le-a postat și nu un hacker le-a falsificat? La aceste întrebări, și altele, nu se dă un răspuns în text și în spectacol. În final, spectatorul rămâne nedumerit în privința vinovăției cuiva. Acțiunea este complicată și prin multe mărturii ale fiecăruia despre trecutul său. De pildă, Costa ar fi fiul lui Joseph, care și el ar mai fi fost căsătorit etc. Complicatele biografii ale celor trei par parcă desprinse dintr-o telenovelă.

Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu a urmat sârguincios, intențiile dramaturgului de a lăsa nedumerit publicul, dar spectacolul are un ritm uniform, chiar plicticos. Decorul elegant – scenografia Andrada Chiriac -, ar fi casa familiei Elliot. Costumele sale sunt adecvate pentru desenul personajelor, doar cel purtat de Costa este prea exagerat. Luminile uneori sunt strident manevrate în încercarea de a puncta asupra subtextului situațiilor. Mișcarea lui Costa, în special, surprindre spații multiple de joc și vrea să includă publicul în partereniatul conflictului. Muzica lui Alexandru Suciu “colorează” atmosfera. Dar … spectacolul este trenant și nu are tensiune, mai ales că acțiunea se dorește a fi polițistă.

Regizorul lucrează minuțios cu actorii pentru a lăsa mereu impresia de ambiguitate a fiecărui personaj. Minte sau spune adevărul? Este sau nu vinovat? Actorii intră credibil în acest joc foarte dificil. Posibilele fațete diferite ale soției, Elvira Deatcu le dezvăluie cu finețe și sinceritate interioară. De pildă, printr-un joc dozat la nuanță, în scena din debut a reprezentației, lasă cale liberă posibilității de a bănui că Joanne ascunde adevărul față de soț, al întâlnirii cu fostul soț. Frivolă, provocatoare este la întâlnirea acasă cu Costa, ca apoi să pară sincer disperată, în final , când rupe isteric pozele compromițătoare. Disperarea e dublată și de o revoltă specială ce lasă pe gânduri spectatorul. Este remarcabilă Elvira Deatcu în acest rol, ca și partenerul său, Ionel Mihăilescu în straniul soț al Joannei. La întâlnirea de la lansarea acțiunii a soțului cu agenții federali, actorul sugerează subtil posibilitatea că acesta ar ascunde o vină, ca să devină apoi un soț gelos sau în altă scenă un profesor mulțumit și curios de descoperirea talentului de scriitor al lui Costa. Ionel Mihăillescu trece atent prin expresie și interioară gândire a replicii prin situațiile complicate ce revin lui Joseph. Ciudatul Costa Astrakhan , un posibil hacker, dar și un tânăr nonconformist revine lui Mihai Smarandache. Prin caracterizarea specială a interpretului, personajul pare diabolic, un accent pe care mizează prea mult. Atenționează uneori însă, asupra posibilei confuzii că poate fi doar un tânăr revoltat, și nu un hacker. Marian Ghenea (Orin) și Ioan Batinaș (Dennis), în două roluri de plan secund, reușesc să susțină atmosfera ambiguă a situațiilor în care sunt implicați.

Piesa lui Arthur Kopit încearcă să propună un alt stil dramatic, ce rămâne discutabil cât efect are la public. Tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu îi urmează cu măsură propunerile. Rezultatul este un spectacol cu actori ireproșabili în interpretarea personajelor, ce provoacă întrebări rămase însă, fără de răspuns, cum solicită autorul. Dar … lipsit de emoție privind posibilul pericol al calculatorului mânuit de hackeri, sugerat doar, fără să alarmeze prin gravitatea sa.