“ DOI PE O BANCĂ “ – TEATRUL METROPOLIS

DE CE UN ASTFEL DE SPECTACOL ?

Mai întâi, este neinspirată acceptarea în repertoriul Teatrului Metropolis a piesei lui Aleksandr Ghelman, “Doi pe o bancă”, jucată în mai toate teatrele, iar în Capitală, la Teatrul “Nottara”, de aproximativ zece ani. Piesa este arhicunoscută, dar preferința pentru conflictul dintre două personaje, începând de la “Doi pe un balansoar” de William Gibson, e rulată de jumătate de secol în repertoriul teatrelor. Fenomenul poate avea motivare prin dorința unor actori de a se remarca în “piese-recital” pentru doi interpreți.

În piesa solid construită de Aleksandr Ghelman, au fost distribuite două vedete de televiziune consacrate, Adela Popescu – cunoscută din numeroasele telenovele de la “Acasă” și ProTv, Mihai Bendeac dintr-un divertisment de la Antena 1. Coordonatorii proiectului s-au gândit că audiența obținută de cei doi pe micul ecran se poate transfera și asupra unui spectacol de teatru. Când au însă, dânșii timp să joace pe o scenă?! Spectacolul este foarte rar programat. Calitativ nici nu merită programarea. Emanuel Pârvu, nume des întâlnit pe afișul acestui teatru ca regizor, a conceput un spectacol submediocru, cu toate că avea două vedete în distribuție.

Aleksandr Ghelman, dramaturg rus contemporan, propune reîntâlnirea într-un parc dintre un bărbat și o femeie, prilejul al unor destăinuiri despre destinul fiecăruia marcat de eșecuri. De la cochetărie și minciună, cei doi ajung la tristul adevăr . Scrierea se supune stilului realist. “Adaptarea” și traducerea vulgară a textului, fără a se indica în programul de sală cui aparțin, prijeluiesc regizorului Emanuel Pârvu un spectacol derizoriu, apropiat de genul revuistic ca vizualizare, încărcat de accesorii cu scop așa zis metaforic. Tragicomedia celor doi se transformă într-o comedie banală, forțat și nemotivat, ilustrată scenic. Se apelează la scenografia lui Bogdan Spătaru. Decorul, cu fundalul unor luminițe ca de Crăciun , nu oferă sprijin pentru atmosfera solicitată de confesiunile dintr-un parc, ale celor doi, iar costumele și machiajul, devin un exagerat suport pentru configurarea credibilă a personajelor. Vera își aruncă veșmintele de la o scenă la alta, într-un tomberon ! Bărbatul apare la întâlnire ca un claun machiat și se debarasează și el încet de “accesoriile” respective, spre final. Regizorul Emanuel Pârvu este la bază actor și rămâne inexplicabilă sufocarea interpreților prin artificii vizuale care le stănjenesc intenția de a da viață personajelor în raport cu solicitările textului.

Mihai Bendeac, la absolvirea UNATC, ca și în alte spectacole ce au urmat, se afirma ca un actor de teatru deosebit, capabil de comedii și chiar roluri dramatice. Convenabil financiar fiindu-i divertismentul tv, genul respectiv l-a determinat însă, să devină manierist în expresia scenică. Regizorul, în mod penibil, l-a îndrumat spre exagerare în tratarea rolului, de la machiaj și ținută, până la stridențe vocale și absența subtextului în rostirea replicii și lipsa relaționării cu partenera. În puține momente din destăinuirile bărbatului, actorul treace peste indicațiile regiei și creionează convingător portretul nefericitul personaj care întâlnește partenera unei iubiri trecute de o noapte. Și Adela Popescu se luptă cu superficialitatea conceptului regizoral, dar reușește să aprofundeze în multe scene substratul dramatic al textului. Vera sa devine femeia care după o viață chinuită, crede că și-a găsit dragostea. În fiecare moment, tânăra actriță găsește calea de a da expresie nuanțată situației și relației cu partenerul. Excelentă este actrița în scena finală, unde dezvoltă sensibilitate și fior emoțional pentru a adenționa asupra tristului destin al Verei, marcat și de conjunctura societății în care trăiește. Adela Popescu, apreciată și pentru interpretarea deosebită a personajelor diverse din seriale , demonstrează că deține har și pentru scenă.

Singurul merit al acestui spectacol rămâne descoperirea unei tinere actrițe necesară teatrului. Nu a avut șansa de a fi distribuită însă, într-o piesă neuzată reportorial și nici posibilitatea întâlnirii cu un regizor de marcă. “Doi pe o bancă” nu are mari posibilități de a atrage publicul la Palatul Național al Copiilor, cum încearcă un alt spectacol mediocru al Teatrului Metropolis, în regia lui Emanuel Pârvu. Păcat de efortul distribuției !