O POVESTE ABSURDĂ CU NEBUNI ?
Întâlnim mereu precizarea “un spectacol de …”. În cazul de față este “un spectacol de Mariana Cămărășan & Alexandra Penciuc”, al unui cuplu se înțelege că ar fi autor al regiei, scenografiei, ilustrației muzicale, și chiar al unei posibile “adaptări”, aspecte creatoare importante care trebuiau obligatoriu să fie specificate în programul de sală.
“Grădinile groazei” aparține dramaturgului german Daniel Call care din 1992 a câștigat apreciere prin scrierile sale. Nu merge pe panta absurdului și este apropiat tendințelor expresionismului german. Pentru a înțelege sensurile comunicării spectacolului, obligatoriu trebuie să te îndrepți spre textul original cu pricepere tradus de Victor Scoradeț, a cărui “adaptare” operează însă, amputări ce îi distrug sensurile culturale.
Când intri în Sala Studio unde se petrece reprezentația, poți fi uimit, că în sfârșit, se folosesc posibilitățile de folosirea spațiului de joc, ce poate fi neconvențional. O punte traversează sala, spectatorii fiind așezați de o parte și alta a ei. Numai că atunci când se derulează acțiunea, spectatorii sunt obstrucționați pentru urmărirea jocului actorilor, mult prea sus întreprinsă pe acea punte, și constată că decorul este doar un artificiu derizoriu. Le vezi mai mult picioarele, decât expresia. Dirijarea mișcării scenice este haotică și multe scene aiurea plasate, nu pot fi receptate, dacă nu ești plasat eventual în centru sălii. Apelând la acest decor, realizatoarele au ignorat ce presupune un spațiu neconvențional. Surprinzător, multe replici nu se înțeleg, fiind rostite cu un așa zis firesc bâlbâit ori cu strigăte isterice. Peste toate mai intervin și accentele ilustrării sonore, să îi spunem “muzicale” , stridente, penibil alese și manevrate, ce acoperă adeseori replica. Ambalajul vizual al scenografiei, de la decor și chiar la costume, până la coordonarea interpretării, te poate duce cu gândul la intențiile suprarealismului, numai că piesa este realistă prin scriere. Acțiunea e simplă. Două cupluri – Sonni Esser (Ioana Flora) și Sigi (Ioan Batinaș), alătiri de fratele lui Sigi, Friedo (Marius Damian) și soția sa, Frieda (Antoaneta Zaharia), au, să le spunem case de vacanță, în imediată apropiere. Firește vor intra în conflict. Dramaturgul prezintă ireproșabil aceste personaje, mici burghezi ca poziție socială, fiecare cu preocupări diverse. Sigi este obsedat de chimie și caută combinații inventiv absurde din elemente diverse. Soția sa deține un boutique, are pretenții snoabe și e falsă în comunicare cu cei din preajmă. Friedo, un electrician simplu are o soție care studiază la o “școală populară” istoria lui Hitler pe care o comentează cu pretenții fals culturale. Cuplurile se dovedesc a fi incompatibile în a comunica între ele, temă excelent exploatată de dramaturg pentru a avertiza asupra alienării unei lumi prin imposibilitatea de a relaționa a indivizilor săi. Remarcabil construiește autorul tipologic personajele ajunse conflictual la paroxism. Adaptarea textului, regia, scenografia, ilustrația sonoră, uită de esența piesei și încearcă o relatare scenică absurdă a scrierii, împinsă spre grotesc. Alienarea propusă de dramaturg, motivată prin efectul produs prin manipularea televiziunii și incultură, e tratată teatral cu intenția simplistă de a prezenta o lume de nebuni, chiar de bolnavi psihic. Superficiala tratare a conflictului, distruge sensurile profunde ale scrierii. Personajele lui Daniel Call, devin astfel, niște nebuni dintr-un ospiciu, și nu indivizi afectați de incompabilitatea personală de a comunica, de a se exprima motivat cultural, care ajung în pragul nebuniei. Un astfel de spectacol nu poate captiva ca mesaj prin întâlnirea cu bolnavi psihic, fără a seiza judecarea argumentării cauzei care îi conduc la gesturi extreme, chiar la crimă. Acest “spectacol de Mariana Cămărășan & Alexandra Penciuc” distruge piesa aleasă și timp de două ceasuri și ceva, plictisește prin stridențele sale de a ilustra absurd un conflict uman de mare gravitate pentru starea societății actuale.
Actorii sunt dirijați pe drumul interpretării exterioare, exagerate în raport cu situațiile în care se implică personajele lor. Toți sunt actori stimați, supuși unui concept regizoral ce ignoră sensurile textului. Personajele lor nu mai au forță de convingere asupra dramelor personale care le macină existența. Sunt salvate în unele momente prin sugestia interpretării de către Antoaneta Zaharia în Frieda, care luptă a convinge prin aberațiile ei despre Hitler, și prin Ioana Flora în Sonni, femeia cu pretenții lipsite de orice consistență. Realizatoarele acestui spectacol au încercat un experiment de imagine teatrală și au distrus sensurile unei piese remarcabil concepută, dacă beneficiezi de lectura sa prealabilă. Păcat !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu