“ HAMLET “ – KOLYADA – THEATRE din EKATERINBURG (Rusia )

 POVESTE DINTR-UN…  TRIB

         Moda teatrului actual apelează insistent prin ambiția regizorilor la spectacole “DUPĂ” mari dramaturgi, aceștia nefiind capabili să își conceapă propiile texte. Personalități culturale precum Shakespeare, Moliere sau chiar Caragiale, cred că îi pot  sprijini în a se remarca. Metoda rămâne discutabilă prin atacul la valorile culturale, ce ajung a fi tratate scenic fals, excentric, comunicând sensuri minore, laterale.

         Nikolay Kolyada, regizor și actor – interpret și al fantomei tatălui lui Hamlet -, a înființat cu dificultăți în micul oraș din Rusia, un teatru independent ce îi poartă numele, cu o sală de 100 – 120 locuri, cu o echipă care reunește actori amatori, dar și profesioniști. A realizat un spectacol “după Shakespeare” cu “Hamlet”, piesă în topul valorilor, calificată de cercetătorii operei autorului, a conține o multitudine de teme vitale, veșnic valabile. “Hamlet” pentru orice spectator este ca un “libret” de operă, îi cunoaște linia poveștii. Nikolay Kolyada îi plasează simplist acțiunea printr-un montaj e drept original, într-o lume tribală, mărginașă. Consistența psihologiei personajelor prin replică și relații, dispare, personajele devin păpușile unei comunități minore. Decorul ales are drept element central o ușă în centru și multe tablouri în jur, greu descifrabile ca sens prin plasarea fragilă a luminii, fiind detașat și exagerat folosit, doar tabloul lui Leonardo da Vinci, “Monalisa”. Costumele par concepute pe linia unor uniforme, puține personaje centrale încercând o detașare personală, neinspirat marcată. Prin tabloul cu “Monalisa”,  manevrat insistent de personaje, se pare a se sugera că acest simbol cultural a ajuns într-un trib lipsit de orice speranță ai cărui membrii poartă … o lesă de gât, precum câinii plimbați de stăpâni prin parcuri. Ar sugera … lipsa libertății ?! Lesa va înlocui în final și armele duelului. Încărcată de intenții simbolice, predominant fiind cele falice, majoritatea lor este lipsită de suportul minimei motivării prin text, viziunea regizorală era doar un experiment teatral oarecare, ambițios. Regizorul parea să-și fi dorit a fi un … Salvador Dali în teatru, apelând exagerat la  calea suprarealismului său. Comparația e întâmplătoare, pentru că Nikolay Kolyada arăta scenic a fi departe de nebunia creatoare a lui Dali. Și-a dorit un spectacol antisistem, inspirat poate și de conaționalul său, apreciatul scriitor Daniil Harms din secolul trecut. “Originalitatea” conceptului nu poate fi plasată însă, într-o zonă culturală pentru că e lipsită de coerență.

         În primele douăzeci de minute ale unei reprezentații, ce dura trei ceasuri, se dădea impresia că vom asista la un spectacol de teatru-dans după “Hamlet”. Aproximativ douăzeci de persoane dansau în cerc, pe o muzică dezvoltată insistent apoi, pe întregul spectacol. În aceste minute de dans tribal, se detașa Oleg Yagodin, interpretul lui Hamlet. Pe parcursul reprezentației, actorul a mai reușit câteva momente impresionante, printre care cel plasat spre final de regizor, celebrul monolog “A fi sau a nu fi …”. Trăia însă, particular rolul, în afara motivării prin teatralitatea aleasă de  conceptul regizoral marcat în jurul său, care îi sufoca interpretarea. Nu își afla sprijin nici prin relaționare revoltei cu cei din preajmă, nici prin manifestări raportate la rămășița replicilor din piesă. Așa se pare că și-a dorit regizorul, ca Hamlet să fie o persoană particulară, specială,  ieșită din specificul tribului în care locuia ! Bântuia totuși, mereu scena, fără rost, fantoma tătălui lui Hamlet, cu aripioare și coroniță de îngeraș, jucat de animatorul spectacolului, Nikolay Kolyada, care reușea în multe momente, să stârnească și râsul unor spectatori. Gertruda, mama lui Hamlet, se arăta a fi gravidă, ca în scena confruntării cu fiul rebel să intre în durerile facerii. Ofelia, în prima apariție, se juca … cu un șobolan viu, care am regretat că nu a mai apărut în alte scene pentru că părea un “actor” dotat. În orice confruntare dintre personaje, trasul de lesele purtate de gât, provoca emoția unei posibile sufocări a actorilor. Energia gesturilor domina interpretarea și dovedea dăruirea distribuției față de proiect. Exemplele “teatralității” neconvingătoare pentru o posibilă credibilitatea a acestui spectacol experiment sunt mult mai numeroase.

         “Hamlet după Shakespeare” era un  experiment cu o idee minoră, desprinsă din complexul bagaj ideatic al piesei -  izolarea tragică a individului într-o zonă primitivă, tratată teatral. Rămâne fără răspuns întrebarea, de ce acest regizor nu și-a investit fantezia creatoare evidentă într-un text propriu și a apelat la Shakespeare ?! Putea realiza un spectacol mai onorabil ca sens cultural cu efect emoțional real.