“ O SCRISOARE PIERDUTĂ “ – TEATRUL MASCA
(Secțiunea
: “De toate pentru toți “)
O BIJUTERIE …
Din 1990 când s-a înființat
Teatrul Masca prin inițiativa lui Mihai Mălaimare, acesta a reușit în peste
două decenii de activitate
intensă, să impună mișcării noastre teatrale, genul special al teatrului de
pantomimă, expresie și gest, să consolideze instituția. În “Anul Caragiale” s-a
apropiat de opera lui Nenea Iancu cu propunerea de a îi prezenta “stradal” sau
pe scenă, scrieri importante prin expresia gestuală, ce suplinește replica. “O
scrisoare pierdută” este o bijuterie de tratare nonverbală a celebrei piese,
sugerând sensurile majore ale replicii prin pantomimă , personajele devenind
“păpuși” manipulate abil de
regizorul Mihai Mălaimare , să povestească acțiunea și să arate tipologiile
implicate în conflict.
În
scenografia lui Sergiu Chihaia, ce respectă desenul de imagine din vremea
scrierii, prin fotografierea voalată a epocii, folosind muzica originală
compusă de Răzvan Diaconu, regizorul reușește să “povestească” vizual sensurile
comediei lui Caragiale, cu accente satirice ingenios plasate prin dirijarea
expresiei gestuale. Spectatorii
erau întâmpinați la intrarea în sala de spectacol de “statui vivante” ale
personajelor, desăvârșit înfăptuite de actori. Unii spectatori se apropiau
uimiți de aceste “statui” vii, ce
păreau că nu respiră, se fotografiau alături de ele. Urma apoi, “rezumatul”
nonverbal al “Scrisorii”, cuceritor fiind prin tehnica pantomimei, excelent
practicată de actori, care prin gest, ținută, redau substanța fiecărui personaj
atribuit, sugerau conflictele. George Pupăză (Tipătescu), Sebastian Ghiță
(Trahanache), Iulia Dumitru (Zoe), Alexandru Floroiu (Farfuridi), Mădălin
Mladinovici (Brânzovenescu), George Ivu (Ionescu), Bogdan Angelescu (Popescu),
Mihai Hurduc (Pristanda), Eugen Fetescu (Cetățeanul turmentat), Antonio Mincă
(Agamiță Dandanache), Răzvan Teodorescu (Cațavencu), Andrei Drăgulescu (Popa
Pripici) și Aurel Sorin Sandu (Fotograful), sunt ecelenți în aceste roluri prin
măestria expresiei corporale, reușind să prezinte doar în 45 de minute, mereu
actuala societate surprinsă în urmă cu un secol de Caragiale. Evident că
scenariul este o adaptare concepută de regizorul Mihai Mălaimare după “O
scrisoare pierdută” prin care a rezumat inspirat acțiunea pentru a îi servii
conceptului specific genului practicat de Teatrul Masca.
“O
scrisoare pierdută”, în această formulă a pantomimei originale, rămâne un
spectacol mai convingător, decât multe din cele în care se cuvântă, dar replica
, interpretarea, devin confuze ca semnificație.
“ AȘTEPTÂNDU-L
PE GODOT “ – TEATRUL NAȚIONAL “RADU STANCA” din SIBIU
(Secțiunea
: “Focus – Silviu Purcărete , un univers regizoral)
UN SPECTACOL … BĂTRÂN
Oricât de solid ar fi construit
un spectacol, în timp, cu trecerea
anilor, își pierde din substanță, cum este și cazul celui de față. În 2005,
“Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett de la Naționalul din Sibiu, în regia
lui Silviu Purcărete , înregistra un succes răsunător, continuat apoi , ani la rând,
prin turnee peste hotare. După atâția ani se simte însă, oboseala
interpretării, suplinită prin apelul actorilor la tehnică exterioară, nesprijinită
întodeauna de trăirea credibilă a situațiilor.
Silviu
Purcărete , într-un decor simplist, absurd ca imagine, care îi aparține,
ilustrează teatral, întâlnirea cu două personaje abandonate de lume, care
așteaptă cu naivitate soluții de salvare de la … Godot, nefiind capabile să le
găsească fără ajutorul celui ce nu vine însă, niciodată. Estragon și Vladimir îl așteaptă pe Godot în
viziunea regizorului, ca urmași ai lui Stan și Bran, care în filme, doreau să
vină cineva să le rezolve nemulțumirile. După șapte ani de la premieră, rămâne
și astăzi, remarcabilă interpretarea lui Marian Râlea ce face din Vladimir, un slăbănog, matur în susținerea cu
credință a relației de prietenie cu Estragon. Sinceritatea expresiei, măsura în
“survolarea” absurdului situațiilor, duioșia lui Vladimir, sunt cu măestrie înfăptuite de acest mare
actor, Marian Râlea. Se luptă cu pantofii lui Estragon, un Bran încrâncenat și
împrăștiat în manifestări, caracterizat tehnic expresiv de Constantin Chiriac.
Prin manifestările sale Estragon –
Bran, stârnește hazul spectatorilor. Asupra absurdului așteptării lui Godot,
atenționează Pozzo, definit corect de Cristian Stanca , alături de Pali Vecsei
interpretul lui Lucky, omul rămas fără vlagă, supus jugului răului general,
admirabil fiind actorul în expresia sa gestuală.
Spectacolul
reamintește de sensurile scrierii lui Samuel Beckett dar trecerea atâtor ani de
la premieră i-a diminuat din calități.
“ MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ “ – TEATRUL NAȚIONAL “ MARIN SORESCU “ din
CRAIOVA
(Secțiunea
: “Focus – Silviu Purcărete , un univers regizoral)
TRECUT-AU ANII …
În 2008,
când a avut loc reușita premieră a acestui spectacol, valoarea sa a fost pe
larg comentată în “România liberă”. Trecut-au însă, niște ani de atunci, și s-a
făcut simțită trecerea lor, mai ales că reprezentația a fost jucată acum, pe o scenă
cu gradene pentru public. De ce ? E o întrebare fără răspuns.
Originalitatea viziunii regizorale se făcea simțită,
chiar dacă ritmul reprezentației era mai lent, interpretarea apreciabilă, și
după patru ani, rămânea marea surpriză a distribuției, Ana Ularu, remarcabilă
în Isabella. La premieră era doar o studentă în prag de absolvire, și debutul
său într-un spectacol cu o piesă de Shakespeare, în regia lui Silviu Purcărete,
a fost memorabil.
Reprezentația oferită la încheierea Festivalului,
înlocuia spectacolul “Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului ( “A XII-a
noapte”)” recenta premieră a lui Silviu Purcărete de la Craiova, ce a absentat,
ca și “O furtună”, din cauza accidentării unui actor.
P.S.
Ultima zi a Festivalului a mai inclus în program , spectacolele comentate în
Jurnal, “NEÎNȚELEGEREA” și “FAMILIA TOT” , ca și “INSULA”,
una din puținele reprezentații nevizionate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu