“NUNTA MICILOR BURGHEZI” – TEATRUL GERMAN DE STAT din Timișoara

UN EXPERIMENT CU TENDINȚE EXPRESIONISTE…

         Bertolt Brecht provoacă regizorii, nu numai prin stilul “teatrului epic” al pieselor, ci și prin “teoria distanțării” în interpretare,  argumentată de teoreticianul dramaturg în “Mic Organon pentru teatru”. Majoritatea regizorilor răstălmăcesc astăzi, teoria dramaturgului secolului trecut și încearcă diverse experimente. Un astfel de experiment este și cel întreprins de regizorul Alexandru Dabija cu piesa “Nunta micilor burghezi”, una din primele piese ale lui Bertolt Brecht, scrisă în 1919.

         Ca în orice piesă de Brecht, acțiunea este simplă. O nuntă într-o familie mic burgheză devine pretext pentru a satiriza ipocrizia clasei sociale respective pe care dramaturgul german o are permanent în vizorul scrierilor sale. Regizorul Alexandru Dabija preferă pentru vizualizarea scenică imaginea grotescului, cu adresă la ipocrizie, perfidie, egoismul nuntașilor burghezi. Beția la petrecere amplifică manifestările acestui segment social tarat, iar regizorul strecoară și pofta erotică printre viciile sale. Spectacolul debutează printr-o mult prea lungă prefață, discret realistă, de pregătirea nunții prin două personaje harnice. Totul se desfășoară într-un salon cu mese și scaune din lemn alb, decorul fiind imaginat destoinic de Dragoș Buhagiar. Mobilierul, construit de ginere e luat drept pretext conflictual de dramaturg și se va dezintegra pe parcursul nunții, iar scenograful găsește soluția tehnică prin care mesele și scaunele se sfărâmă, personajele cad, totul cu sens simbolic.

         Viziunea regizorală propune un joc al ipocriziei în care personajele devin păpuși mecanice grotești prin machiaj și ținută. Cum agitația le face să transpire, machiajul le este afectat spre finalul “petrecerii”. Alexandru Dabija dezvoltă satira forțat în raport cu textul. Nu folosește nuanțe în viziunea sa asupra tipologiei fiecărui personaj, degradat și de beția nunții. Meticulos, la început, personajele se așează la masă și apoi pornește în ritm uniform petrecerea păpușilor grotești, cu apropiere de stilul expresionismului german.

         Experimentul lui Alexandru Dabija este simplist în intenții, exagerat ca tendință de a servi teoria “distanțării” brehtiene față de “emoția” convenției tradiționale. Viziunea experimentului pe calea grotescului anihilează bogăția de sensuri ale satirei lui Brecht.

         Docil, distribuția se supune conceptului regizoral. Actorii nu se “transpun” în personajele ce le revin, ci “povestesc istoria lor” conform “distanțării” dramaturgului, tratată regizoral însă, în scheme grotești uniforme. Toți se adaptează regiei, schițează caricaturi și sunt chiar de nerecunoscut cei din “Fetița din bolul peștelui auriu”. De la Iris, Silvia Torok trece la Mireasa gravidă, conform viziunii regizorale, și actrița desenează caricatura femeii ce acceptă mariajul cu un tâmplar, dar iubește pe altcineva. Jocul său este sugestiv în expresie, ca și al actriței Olga Toroj în rolul Sorei miresei, o tânără frivolă. Și Rareș Hontzu surprinde cum  concepe caricatura Tatălui miresei. Fără reproș servesc experimentul fiecare interpret – Dana Borteanu (Mama miresei), Franz Kattesch (Mirele), Georg Peetz (Prietenul mirelui), Ioana Iacob (Femeia), Radu Vulpe (Soțul ei) și Konstantin Keidel (Tânărul). Doar actorii înzeatrați cu mobilitate expresivă se pot apropia de un astfel de experiment, iar distribuția selectată de regizor dovedește pe deplin că deține acest har special.

         “Nunta micilor burghezi” rămâne un spectacol experimental în nota forțată a grotescului , discutabil sub aspectul transmiterii convingătoare a satirei consistente existente în scriere.