vineri, 4 iulie 2014

“ RINOCERII “ – TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” din CRAIOVA

PUNCT FORTE – MANEVRA PLASTICĂ

         Stagiunea teatrală se pare că s-a încheiat cu un spectacol-eveniment de Robert Wilson oferit de Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova, “Rinocerii”. Despre celebrul creator american s-au scris și evident se vor mai scrie mii de pagini, Robert Wilson fiind o personalitate complexă, multipremiată internațional pentru producții teatrale și apreciată pentru o sumedenie de expoziții de artă plastică originale. Robert Wilson a uimit prin creațiile sale privitorii de pe toate meridianele – americane, europene ori asiatice. În sfârșit, a ajuns și în România prin sârguința de manager dovedită de Mircea Cornișteanu, după cunoașterea sa “în direct” la două ediții ale Festivalului Shakespeare ce aparține tot Naționalului craiovean al cărui director este; amintim spectacolele “Femeia mării” în 2005 și “Sonetele lui Shakespeare” în 2012.
Robert Wilson
         Se impune de la bun început o precizare, Robert Wilson a studiat cu pasiune în tinerețe arhitectura și artele plastice, s-a remarcat în o sumedenie de expoziții prin desene, picturi sau sculpturi, a inventat și “portretele video” HD cu celebrități. Demersurile de plastician activ îl apropie de teatru cu dorința de a construi un alt gen de convenție și expresie.
         Pentru “Rinocerii” a lucrat ca regizor, scenograf și lighting concept alături de o numeroasă echipă personală în care au fost cooptate ca asistenți și nume cunoscute de la noi, precum tânărul regizor Bobi Pricop (asistent regie) sau Adrian Damian (scenograf asociat) și alți colaboratori, plus echipa tehnică extraordinară a Naționalului craiovean. Spectacolul este o superproducție de imagine șocantă. Decorul aparent pare simplu și se rezumă la câteva scaune  și mese sau ruinele cu coloane desprinse din vremea antică. Imaginile au vrut trimiteri discrete spre diverse epoci istorice. 

Costumele și în special machiajul, prezintă personaje-marionetă care participă la animarea imaginii mereu mișcate printr-un montaj spectaculos. Cheia “vieții” imaginii este însă, lumina ce devine un personaj esențial. Prin jocul luminii se subliniază sensuri multiple, comice și dramatice, ale disperării degradării unei societăți în care comunicarea verbală a devenit mecanică și distruge omul. Cortinele de lumină departajează secvențele prin coloratură și intensitate. Rampa scenei este îngrădită prin o înșiruire de “casete” luminoase, orbitoare sau nu, în funcție de secvență. Planurile de joc au trepte semnificativ concepute.


 De la începutul reprezentației, spectatorul e primit de o serie de capete umane albe, împlântate în podeaua scenei din fața cortinei roșii, trase. Parțial, pe parcurs, unele din ele, tot cu cortina trasă, se vor anima, aceste capete fiind parcă resturi ale unei lumi degradate. Planul principal de joc râmăne scena cu elemente de decor mereu schimbate și manevrarea imaginii prin culoarea și intensitatea luminii. Planul fundalului folosește în actul întâi proiecția unei păduri uscate aflate în pragul distrugerii, în care intervine, la un moment dat, un rinocer imens ce va frânge rând pe rând copacii. Acestă proiecție este momentul cel mai consistent al imaginii generale cu sens al “rinocerizării” personajelor marionetă dintr-un univers în care comunicarea a dispărut. Monologul despre “om” din final, pare morala  unei fabule și nu mai are aceiași susținere prin imaginea dezvoltată în alte momente.

         Robert Wilson este un magician al imaginii teatrale aplicate prin decupajul “stărilor” plastice solicitate de conceptul său asupra piesei aleasă ca pretext. Personajele, replica, trec în planul secund prin convenția acestui gen teatral dezvoltat de plasticianul american. Firește “adaptează” piesa la convenția sa plastică în care textul e rezumat la un singur personaj, nu Beranger, ci “martorul – logician”, un personaj inventat în scenariul realizatorului american. Acesta va repeta mereu obsedant replici din scurte scene ale piesei, iar rolul este susținut coerent de Ilie Gheorghe. Celorlalte personaje – marionetă le mai sunt atribuite din când în când, replici din “bagajul” martorului – logician, iar actorii le “colorează” cu expresii corporale în principal, dictate de “sforile” mănuitorului din umbră. Demnă de toată prețuirea este adaptarea numeroasei distribuții la acest excentric concept de vizualizare scenică; se întâlnesc printre interpreții păpușilor – marionetă actori precum Valentin Mihali (Beranger), Claudiu Bleonț (Jean), Valer Dellakeza (Dudard), Mirela Cioabă (Madame Boeuf), Iulia Bleonț (Daisy), Tamara Popescu (Soția Băcanului) sau Angel Rababoc (Domnul bătrân) și alții.


         Robert Wilson se pare că a vrut să servească scenic și unele percepte despre teatru din scrierile estetice ale lui Eugene Ionesco pe care l-a cunoscut personal. Apropiată este de viziunea sa cea din 1958: “Teatrul este deopotrivă vizual și auditiv. El nu e o suită de imagini precum la cinematograf, ci o construcție, o arhitectură mișcătoare de imagini scenice (…) după ce ai dezarticulat niște personaje și caractere teatrale, după ce ai resprins un fals limbaj de teatru, trebuie să încerci, cum s-a făcut în cazul picturii, să-l rearticulezi din nou – purificat, esențializat.” Vizual realizarea acestui spectacol este admirabilă. Partea auditivă excelează prin muzica abundentă în primele secvențe în special, spre a atenționa asupra falsei comunicări într-o lume degradată relațional pe care răcnetele rinocerilor o va supune până la final. Cuvântul în diferențierea caracterială a personajelor trece în planul secund, în fața efectelor sonore și muzicale.

         Prin explozia de imaginație de creator plastic teatral, Robert Wilson poate fi considerat un Dali al regiei. Plasticianul Robert Wilson se exprimă pe scenă prin inspirate secvențe plastice, construiește un alt gen de teatru ca o “expoziție vie” mereu în mișcare. Înfrățește două arte – plastica și teatrul, cu atenție sporită față de prima. Provoacă spectatorul să judece “benzile desenate” de pe scenă fără transmiterea unei emoții directe. Propune astfel, o altă convenție teatrală, scoasă din rândul celei care de secole a fost transmisă prin actori, slujitori ai cuvântului.  Genul teatral original construit de plasticianul Robert Wilson “vorbește” prin imagine și așteapă din partea publicului confirmarea valorii în timp.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu