“CURSA DE ȘOARECI” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala STUDIO

MISTER, SUSPANS, UMOR

         Alexandre Dumas, Jules Verne sau Agatha Christie au fost și poate mai sunt și astăzi scriitori cu popularitate chiar și în rândul celor din tinerele generații. Agatha Christie rămâne însă, un punct de atracție nu numai ca prozator – peste 60 de romane polițiste, dar și ca dramaturg. Inexplicabil este de ce în repertoriile teatrelor noastre, Agatha Christie își găsește greu un loc.

        

“Cursa de șoareci” a avut premiera la Ambassadors Theatre în 1952 și a fost considerat cel mai longeviv spectacol din acea epocă, timp de șaisprezece ani spectacolul fiind jucat cu casa închisă. Demnă de apreciere este înscrierea acestei piese în repertoriul Naționalului bucureștean, mai ales că în subsidiar subiectului are și trimiteri spre actualitate. Evident, că fiind o piesă polițistă, vom ocoli relatările despre acțiunea concepută de Agatha Christie, dar amintim datele secundare care o apropie de zilele noastre. Cuplul Mollie și Gilles Ralston se lansează în afacerea transformării, cu eforturi, a unui vechi conac, într-o pensiune; și la noi mulți se confruntă cu greutăți birocratice într-un astfel de demers. Subiectul axat pe descoperirea autorului unei crime petrecute la Londra, dă prilej și dezvăluirilor despre destinul tragic al unor copii abandonați; și în prezent, soarta copiilor părăsiți rămâne o temă spinoasă. Piesa este scrisă cu multă pricepere de Agatha Christie, de la o scenă la alta sporește tensiunea suspansului printr-o replica perfectă cu dublu sens, de a caracteriza fiecare personaj, dar și de a lansa asupra sa suspiciunea că ar putea fi autorul crimei petrecute la Londra. Nu lipsesc, din replici și chiar din situații, nuanțe de umor, bine plasate. Piesa beneficiază de  traducerea dibace, datorată profesionalismului Irinei Margareta Nistor.

        

Regizorul Erwin Șimșensohn concepe spectacolul în stilul “teatrului clasic” realist, captivant, fără efecte derizorii de imagine, dezvoltă construcția fiecărei scene în amănuntul teatral semnificativ pentru subiect. Acțiunea se petrece într-un spațiu unic, cel al salonului de primire a oaspeților la vechiul conac, iar Liliana Cenean realizează un decor realist, senzațional. Scenografa mobilează în amănunt acest salon în care fiecare obiect are semnificație, de la fotolii până la serviciul de ceai; ușile salonului, șemineul sunt funcțional plasate, fundalul e dominat de un geam imens prin care se face simțit viscolul de afară. Decorul e conceput meticulos pentru a impune atmosfera solicitată de acțiune. Fiind un artist desăvârșit, Liliana Cenean gândește ca desenul costumului fiecărui personaj să fie un sprijin pentru caracterizarea și tipologia sa, dar și să sugereze posibila suspiciune de vinovăție pentru conflict.

“Cursa de șoareci” este o piesă polițistă în care nu figurează roluri secundare, fiecărui personaj îi revine un rost important în conflict pentru că Agatha Christie, cu măestria unui psiholog, îi desenează profilul. Regizorul Erwin Șimșensohn apelează la o dublă distribuție pentru majoritatea personajelor, cu excepția lui Mollie (Ileana Olteanu), Doamna Boyle (Simona Bondoc), Maiorul Metcalf (Tomi Cristin) și urmărește specularea personalității fiecărui actor.

        

Încântătoare este întâlnirea cu Simona Bondoc care la 84 de ani, interpretează cu farmec pe judecătoarea Boyle, o doamnă năzuroasă; actrița susține cu rafinat umor relațiile Doamnei cu cei din preajmă cu autoritatea dictată prin profesie. Excelentă este și Ileana Olteanu în rolul complex al acelei femei ambițioase care vrea să își schimbe în bine viața prin afacerea inițiată la conac. Temperamentală apare astfel Mollie cea implicată în încurcăturile de la pensiune, cât și în relațiile cu soțul, Gilles pe care îl iubește, dar Ileana Olteanu lasă în interpretare prin expresie, cale liberă bănuielii asupra unei posibile vinovății. Tomi Cristin este tăcutul maior Metcalf care vine la pensiune împreună cu Doamna Boyle. Admirabil susține actorul evoluția acestui personaj misterios care prin comportamentul cu oaspeții pensiunii lansează posibilitatea de a fi suspect.

       

  Pe Gilles Ralston îl întrupează deosebit, Dragoș Stemate și Florin Călbăjos. Dragoș Stemate Insistă să sugereze suspiciunea care planează asupra lui Gilles; Florin Călbăjos înzestrează pe Gilles cu o anume candoare și sensibilitare, legate și de relația cu Mollie. Cristopher Wren, tânărul preocupat de arhitectură e personajul care revine lui Lari Giorgescu și Petre Ancuța; un zăpăcit cu părul vâlvoi, comic în primele apariții, creionează Lari Giorgrscu și îi completează apoi caracterizarea pe parcursul acțiunii. Remarcabilă este și interpretarea lui Petre Ancuța, expresiv în punctarea evoluției aparent distratului personaj.

 Necunoscutul care apare surprinzător la conac din pricina viscolului, italianul Paravicini, are profiluri diferite în interpretarea lui Mihai Calotă și Silviu Biriș. Misterios pare Paravicini care nu se desparte de micuța sa valiză, în interpretarea sugestivă a lui Mihai Calotă. Cu umor bine plasat, se manifestă necunoscutul sub chipul lui Silviu Biriș. Ambele interpretări sunt remarcabile. Gavril Pătru și Răzvan Oprea definesc cu personalitate personajul sergentului Trotter. La venirea la conac, sergentul lui Gavril Pătru stârnește hazul pentru că pare un tip neglijent, această aparență dispare când trece la anchetarea cazului prin relațiile credibil creionate cu cei de acolo. Răzvan Oprea oferă un alt portret al sergentului, stăpân pe situația anchetei, puțin însă prea melodramatic la final, dar interpretarea sa este consistentă în a stârni posibila vinovăție asupra fiecăruia din cei aflați în preajma sa. Ada Galeș și Cosmina Olariu, cu atenție la ținută și gestică, propun a o cunoaște pe ciudata domnișoară Casewell. Actrița Ada Galeș prezintă o tânără rebelă, modernă ce ascunde nemulțumiri personale. În debut pe scena Naționalului bucureștean, Cosmina Olariu amplifică în relații misterul acestei domnișoare care iese din comun prin ținută și manifestări. Finalul spectacolului pare deschis și unei alte variante prin modul în care se privesc domnișoara Casewell și Mollie Ralston. Distribuția este ireproșabil servită în ambele variante, de actori.

         Un merit deosebit pentru a completa tensiunea situațiilor de la conac îl au și intervențiile sonare ale muzicii lui Vlaicu Golcea, plasate inteligent de regizor.

         “Cursa de șoareci” în această interpretare “clasică”, bine strunită regizoral, este un spectacol care captivează și emoționează publicul, iar cu siguranță va înregistra și la noi, un record de reprezentații.

P.S. Demnă de stimă este inițiativa regizorului ca la aplauzele finale să invite în scenă, alături de actori, întreaga echipă care susține sârguincios din umbra culiselor reprezentația, un gest foarte rar întâlnit în cazul altor spectacole din teatrele noastre.