“PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR” – TEATRUL NAȚIONAL “I.L.CARAGIALE” / Sala Mare

MULTE INTENȚII CONFUZ AMBALATE

       

  Romanul “Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, valoare a prozei noastre, devine pretext al scenariului compus de Radu Afrim, cu intenția confruntării trecutului cu prezentul. Spectacolul deține titlul “Pădurea spânzuraților” DUPĂ Liviu Rebranu, legătura cu romanul fiind doar, o relatare stângace a acțiunii. Scenariul cuprinde o înșiruire de monologuri, legate confuz prin câteva dialoguri între personajele centrale, cu mai multe intenții tematice; se încearcă de la început, a pune în fața tinerei generații de astăzi, jertfele unui război, apoi se încearcă aplicarea unei analize cu tentă psihologică a luptei interioare a celor implicați în război, de diferite națonalități, cu propia conștiință. Alte intenții evidente din scenariu mai sunt rolul credinței în Dumnezeu și valoarea iubirii în cuplu. Intențiile scenariului au drept pretext pe eroul romanului, Apostol Bologa, ofițer român în armata austro-ungară în timpul Primului Război Mondial și crizele de conștiință pornite prin conflictul care îl macină  între datoria de militar și sentimentul patriotic al apartenenței la nația română. 

Soluția “dramatizării” romanului găsită de scenaristul Radu Afrim este inventarea personajului Conștiința pentru a susține drama interioară a ofițerului Apostol Bologa; în înșiruirea de monologuri diverse pentru completarea substanței lor, intervine Conștiința care nu sprijină însă, convingător cauza principală a conflictului interior suferit de Apostol Bologa – războiul care afectează spiritul uman. Scenariul nu dovedește consistență în argumentarea intențiilor tematice numeroase care sunt tratate artificial și devin în spectacol un pretext teatral. Liviu Rebreanu a consolidat argumentat romanul, inspirat fiind de tragicul destin al fratelui, luptător în Primul Război Mondial.

        

 Intențiile scenariului sunt unele cu un demers tematic apropiat de teatrul social și politic, altele nemotivat “colorate” poetic sau dramatic, iar linia generală prin monologuri amintește de teatrul epic. În plan secund e trecut conflictul dramatic dintre personaje, substratul tragic al războiului e anihilat de ilustrarea teatrală. Totul este un amalgam de intenții, incoerent dezvoltate și susținute scenic. Spectacolul debutează ca o imagine cu intenție metaforică – pădurea a fost defrișată - legal sau ilegal! -, de câțiva băieți cu drujbe și bustul gol, aflați în fața unor trunchiuri de copaci. Un Adolescent din zilele noastre rostește primul monolog, asistat de un alt personaj inventat de scenarist – Conștiința; privește cum dansează colegii săi și iubita în căsuța din fundalul scenei, “Cârciuma spânzuraților”, și se întreabă …  “Ce am făcut de centenar?”, după ce în monolog a prezentat o critică acidă la adresa actualității noastre sociale. Acest prolog poate fi sugestiv pentru intenția de a conecta prezentul la trecutul istoric, dar pe parcursul celor peste patru ceasuri de spectacol, intenția se pierde în totalitate când se încearcă derularea istoriei destinului lui Apostol Bologa. După acest prim monolog, apar și primele proiecții pe marele fundal al scenei Sălii Mari, cu … imaginile unor câini spânzurați; proiecția cu inenție metaforică evident, ar vrea să susțină anunțul ofițerului ceh Klapka adresat lui Andrei Bologa, privind condamnarea la spânzurătoare de către tribunalul militar a colegului de armată Svoboda. Toată ilustrarea teatrală a reprezentației încearcă un postmodernism căznit. 

                 

Regizorul Radu Afrim își susține teatralizarea scenariului prin scenografia lui Cosmin Florea, coregrafia – Andrea Gavriliu, video mapping – Andrei Cozlac și “univers sonor” – Radu Afrim. Scenografia încărcată și ea de intenții metaforice, se rezumă în principal prin decor la o căsuță în fundalul scenei Sălii Mari; căsuța, cu un acoperiș terasă, indică de la “Cârciuma spânzuraților”, locuri diverse ale acțiunii, casa lui Bologa, o biserică, etc, iar pe terasă se plasează în partea a doua a reprezentației … un cap imens de om. Decorul se completează, în afara drumului șerpuit de la casă spre marginea scenei, cu tot felul de “obiecte”, în funcție de moment – trunchiuri de copaci, o cadă de baie, mâini imense ieșite din “pământ”, etc. Costumele sunt desenate în stilul uniformelor purtate în secolul trecut. Scenografia prin decor încearcă un expresionism forțat și nu susține atmosfera dramatică solicitată de acțiune.   

     

  Proiecțiile ar vrea să completeze intențiile scenariului și viziunii regizorale, încep de la câinii spânzurați, trec la imagini cu … protestatarii atacați de forțele de ordine la demonstrația din 10 august, ca în finaul spectacolului să se proiecteze imagini de la diverse demonstrații din alte țări! După un ceas de reprezentație întervin și proiecții cu … chipurile actorilor care susțin diferite personaje și pentru că este foarte dificil să sesizezi expresia trăită de aceștia, raportată la situații, actorii fiind în fundalul scenei, atunci se proiectează prim planuri sau gros-planuri; metoda tehnicii unor astfel de proiecții, nu e originală, a folosit-o cu dibăcie și sens important pentru acțiune, regizorul Andrei Șerban în “Mult zgomot pentru nimic” (Teatrul de Comedie). Efectele video prin tot felul de proiecții, confuz concepute, sporesc haosul teatral al reprezentației. O contribuție la acest haos aduce și “coregrafia” dirijată de Andrea Gavriliu aplicată soldaților executanți de mișcări apropiate de acrobație, inexpresive pentru substratul acțiunii și situațiilor; un exemplu ar fi și “spânzurarea” metaforică a lui Svoboda. Universul sonor abstract, creat de Radu Afrim, vrea să puncteze diferite scene, dar fără efect emoțional; acestui “univers” i se mai alătură și … un violoncel, purtat fie de un preot, fie de ordonanța lui Bologa, Petre, dar și prezența unor rapsozi de marcă – Lenuța și Teodora Purja, care cântă folclor din zona Năsăudului, stând în fața unui microfon; “monologurile” lor sunt cu măestrie interpretate, dar mult prea lungi și fără rezonanță convingătoare pentru substratul dramatic al acțiunii. 

        

 Relatarea “cazului” Andrei Bologa e ilustrată incoerent prin o serie de modalități și efecte cu pretenții metaforice, desprinse din stiluri diferite de tratare a convenției teatrale; rezultatul e un  spectacolul lipsit de cursivitate și logică care nu mai transmite emoția solicitată de acțiune și conflict. Scenele de ansamblu numeroase, par exerciții … de gimnastică, importantul personaj al generalului Karg de la tribunalul militar e tratat cu intenție alegorică, drept o mogâldeață, fără chip care târăște un copăcel cu luminițe, imaginea sa pare desprinsă dintr-un spectacol cu vrăjitoare pentru copii; scenele de nuditate cu soldații care se scaldă sau cu Ilona, iubita lu Bologa, sunt “artificii” teatrale exagerate. Problemele grave de conștiință ale lui Andrei Bologa sunt minimalizate astfel, prin extravaganța imaginilor teatrale. 

        

 Numeroasele intenții imaginate scenic de regizorul Radu Afrim, ar vrea o unificare prin cea de condamnare a degradării alarmante a societății actuale, urmașă a celor sacrificați de un război în care soldații naivi erau o masă de manevră pentru interesele ascunse ale altora. De ce nu a scris Radu Afrim o piesă de teatru pe această gravă temă și a folsit derept pretext romanul lui liviu Rebreanu, anulându-i valoarea? Spectacolul său durează peste patru ore și nu reușește să transmită convingător dramaticul conflict al unei conștiințe care constată gravitatea războiului pentru umanitate, fiind doar un exercițiu de fantezie regizorală, cu unele împrumuturi de efecte teatrale. Unii pot fi încântați de “originalitatea” reprezentației lui Radu Afrim, regizor de mare talent de altfel, dar uită de necesitatea culturală a actului teatral, mai ales când se apelează la un roman de referință. 

        

 Spectacolul include în distribuție peste 25 de actori, unii fiind nevoiți să interpreteze câte două personaje. Regizorul preocupat  mai mult de prețiozitatea imaginii generale a reprezentației, uită de importanța majoră a actorilor în a transmite publicului sensurile temei cu emoție și provocare, dictate prin acțiune și conflict. Interpretarea superficială a personajelor și situațiilor este dictată de scenariu și regie, de intențiile tematice haotic amestecate care anulează contribuția actorilor; ei nu mai trăiesc interior substanța personajelor, majoritatea recită exterior monologuri sau replici. Alexandru Potocean este un actor cu o bogată experiență în cinematografie și în teatru cu regizori importanți; în rolul lui Apostol Bolga, actorul nu reușește însă, prezentarea în profunzime a acelui ofițer ajuns în pragul conflictului de conștiință, finalizat tragic pentru că partitura oferită de scenariu nu mai are substanța din roman, iar regizorul îl pune în false situații de comunicare cu partenerii. Conștiința, personaj inventat de scenarist, îi revine lui Marius Manole care încearcă și reușește de multe ori să sprijine caracterizarea lui Bologa, să comenteze sensibil accentele dramatice din interiorul sufletului acestuia. Klapka e superficial prezentat în scenariu ca ofițer ceh, “partener” de război cu Bologa; Richard Bovnoczki e atent, să îi atribuie personajului câteva accente în sublinierea războiului, distrugător de sentimente umane și de profilul național al soldaților supuși la ordin. Ciprian Nicula caracterizează ireproșabil pe acel soldat Petre, ordonanța lui Bologa, drept un tânăr naiv, supus orbește ordinelor. Petre al său vorbește ardelenește și stârnește uneori hazul spectatorilor, dar actorul trăiește sensibil fiecare situație în care personajul intervine. Accente lingvistice fără noimă plasate de regie, mai apar și în cazul mamei lui Bologa, dar interpreta Natalia Călin se impune admirabil prin intensitatea trăirii interioare a fiecărei replici rostite de personaj, prin nuanțarea cuvintelor în funcție de starea momentului rostirii sale. Raluca Aprodu o prezintă cu finețe în expresie, pe Ilona, unguroaica de care se îndrăgostește Bologa.

        

 Merită toată stima pentru eforturile depuse de adaptare la solicitările regiei și ceilalți actori din distribuție, ei sunt tratați însă, ca o figurație activă, nu ca personaje-argument tematic. Istvan Teglas, actor cu real talent, se confruntă cu apariția lipsită de importanță a locotenentul Varga și cu cea a generalului Karg, compus de regie drept … o vrăjitoare. Ada Galeș, interpretează o țărăncuță, dar și pe logodnica lui Bologa, Marta, tratată de regie ca apariție într-un cuplet de la teatrul de revistă. Execută conștiincios manevrele regiei și coregrafiei în scurte apariții – Vitalie Bichir (Paul Vidor), Florin Călbăjos (Preotul Boteanu, Muzicant), Alexandra Sălceanu (Preoteasa, Soră medicală), Emilian Mârnea (Caporal, Muzicant), Liviu Popa (Cervenco), Cristian Bota (Gross), Alexandru Chindriș (Soldat), Octavian Voina (Svoboda, Soldat), Andrei Atabay (Medic militar, Soldat), Vlad Galer (Soldat), Flavia Giurgiu (Țărancă, Soldat), Cosmin Ilie (Soldat), George Olar (Vasile, Soldat), Ciprian Valea (Soldat), Tiberiu Enache (Adolescent, Soldat), Silviu Mircescu (Soldat), Bogdan Iacob (Ofițer), Vlad Ionuț Popescu (Soldat-poet).

        

 Radu Afrim și-a dorit să prezinte un “spectacol de autor”, o inovație teatrală, dar nu îi află o cale de exprimare credibilă emoțional într-o reprezentație mult prea lungă, în care forma ucide fondul tematic. Experimentul acesta putea câștiga atractivitate dacă urmărea consecvent și se axa pe personajul inventat Adolescentul care judecă istoria și prezentul. Din păcate, adolescenții obligați la școală să citească “Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, nu vor înțelege mai nimic din valoarea cărții. “Pădurea spânzuraților” … “spânzură” un roman consacrat luat drept pretext pentru o demonstrație de regie din care nu lipsesc și unele intenții de critică socială, sufocată de exagerări fără motiv în numele “originalității”.