“SLUGĂ LA DOI STĂPÂNI” – TEATRUL ODEON / Sala Majestic

O COMEDIE SPULBERATĂ DE REGIZOR

        

 Carlo Goldoni e un as al comediei, inspirate de commedia dell’arte, iar piesa “Slugă la doi stăpâni” a cunoscut și cunoaște succese răsunătoare în întreaga lume. Peter Kerek e regizorul spectacolului de la Teatrul Odeon, apreciat pentru cel puțin două spectacole – “Rața sălbatică” (Teatrul “Bulandra”), “Liniște! Sărut. Acțiune!” (Teatrul Odeon, spectacol de comedie). Citind pe afișul de la “Slugă la doi stăpâni”, numele Carlo Goldoni, Peter Kerek plus pe cel al unui excelent și popular actor, Pavel Bartoș, evident că mergi la spectacol cu speranța de a asista la o savuroasă comedie. Deziluzia va fi însă, mare privind comedia spumoasă așteptată, transformată de regizor într-o … dramă cu pretenții filosofice; acțiunea, conflictul piesei, nu se mai înțeleg, mult timp din reprezentație publicul rămâne mut, ca abia spre final să mai zâmbească privindu-l pe Pavel Bartoș în Trufaldino.

          În foița program de sală, regizorul face precizări “Piesa lui Carlo Goldoni se află cu siguranță în topul celor mai bune comedii care s-au scris vreodată. (…) întruchipează în egală măsură elemente masculine cu elemente feminine. Natura acestui text este una hibridă, androgină. (…) este o comedie care te aruncă într-o vâltoare a plăcerilor. (…) piesa mai are ceva, ceva foarte neobișnuit pentru o comedie, și anume misterul. (…) Misterul se datorează unui personaj (n.n. Federigo) care odată cu moartea sa devine mai prezent decât toate celelalte. Un înviat, o fantomă care îi învie, le însoțește pe toate celelalte, le face să trăiască contra timp, pe viață și pe moarte. (…) Goldoni e pe mal, se uită și ne aruncă un colac de salvare. Ne propune să împreunăm mâinile, să ne logodim unii cu alții, să ne salvăm prin colacul căsniciei, nu doar cea dintre bărbat și femeie, căsnicia lui e mai mare, e aia invizibilă, dintre oameni”. Toată această “filosofie” are vrea să explice conceptul regizoral; toate personajele masculine sunt interpretate de femei, cu excepția lui Trufaldino (Pavel Bartoș) care în debutul reprezentației stă pe un catafalc cu trimitere la Federigo, fratele mort al lui Beatrice care intervine în acțiune deghizată sub numele celui decedat!

         În cazul acestui spectacol “filosofic” sunt necesare precizări privind acțiunea piesei lui Goldoni, cu răsturnări de situații cu tâlc satiric și rezultat comic. Beatrice (Paula Niculiță) vine la Veneția deghizată în Federigo, fratele mort, motivată de interese pragmatice; vrea să obțină bani de la Pantalone (Rodica Mandache) pentru a îl salva de pedeapsă pe iubitul Florindo (Elvira Deatcu), cel cu care vroia să se căsătorească, dar Federigo s-a opus și iubitul l-a ucis. Motivul demersului deghizării lui Beatrice e argumentat cu sens comic de Goldoni și prin faptul că Pantalone are o fiică, pe Clarice (Ruxandra Maniu), logodnica decedatului Federigo, numai că aceasta e îndrăgostită de Silvio (Nicoleta Lefter), fiu al doctorului Lombardi (Irina Mazanitis). Personajul principal în aceaste învălmășite răsturnări comice de situații, este Trufaldino cel sărac, lipsit de bani pentru hrană, angajat ca servitor de Beatrice pe care o crede a fi bărbatul Federigo, dar șiret fiind se angajează să îl servească și pe Florindo. În reprezentație această acțiune complicată, devine de neînțeles în substanță și tematică – disperarea omului sărac, Trufaldino, ajuns în preajma celor bogați care nu îl răsplătesc cum se cuvine și încurcă situațiile. Piesa e scrisă în 1745, dar tema e perfect actuală și astăzi. Acțiunea se putea “traduce” vizual în prezent, fără maltratarea piesei originale.

        

 Ce vedem noi însă, în spectacolul lui Peter Kerek? În afara rolurilor de bărbați jucate de femei, o ilustrare vizuală prin scenografia apreciatei Iulianei Vîslan, acum lipsită  de o logică elementară în raport cu piesa, aservită doar, viziunii regizorale în falsul său “filosofic”. Decorul scenografei se rezumă la o scenă devenită o cutie neagră, cu un podium central negru, cu trepte ce pot provoca accidente actorilor și pentru că lumina lui Daniel Klinger (leit design) e dirijată doar pentru efecte ieftine; pe acel podium va sta și Trufaldino în debut, fiind  mortul Federigo, personaj inexistent ca prezență scenică în piesa lui Goldoni. În această lume neagră indicată prin decor, se mișcă personajele în costume care mai de care cu fantezie create, dar sofisticate și fără noimă. Singurul costum cu sens, e cel atribuit lui Beatrice, deghizată într-un tânăr rocker din zilele noastre. Celelalte personaje poartă costume dominate de efecte artificiale, de la Pantalone, Brighela (Dorina Lazăr), Silvio, Clarice, Doctorul, Smeraldina până la Florindo cel absurd înveșmântat, jumătate bărbat, jumătate femeie. Absurdul costumelor se manifestă și la Trufaldino, cu perucă din secolul al XVII-lea și un costum alb lipsit de stil. Costumele nu servesc prin nimic, tipologia personajelor și acțiunea. 

         Regizorul, în conceptul său “filosofic” a uitat de piesă și savoarea ei comică, de la începutul reprezentației cu Trufaldino pe catafalc până la finalul cu mirese din jurul acestuia. O comunicare cu publicul încearcă forțat regizorul prin coborârea în sală a lui Trufaldino și altor personaje, iar interpreții sunt nevoiți să alerge bezmetic să apară surprinzător prin lojile teatrului și chiar la balcon, fără un rost substanțial de relaționare cu spectatorii în raport cu situațiile acțiunii. “Vâltoarea plăcerilor” din comentariul regizorului citat la început, se materializează prin indicații vulgare în relaționarea dintre personaje. 

         Distribuția cuprinde valori actoricești ale Teatrului Odeon care se supun docil, acestui experiment regizoral. Rodica Mandache în Pantalone rostește replica atentă la conținut, dar personajul fiind înveșmântat ca la circ și îndrumat regizoral în mișcare haotică, nu mai transmite sensuri comice publicului. În alt travesti, Irina Mazanitis în doctorul Lombardi, încearcă același demers de evidențiere a substratului cuvântului rostit, dar viziunea regizorală îl anihilează. Dorina Lazăr “deghizată” în hangiul Brighela pare o apariție dintr-un film de Fellini, iar actrița nu poate în interpretare decât să se rezume în a da sensuri replicii atribuite prin “adaptarea” piesei. Aceiași “adaptare regizorală” face din Smeraldina, interpretată de Alina Berzunțeanu, servitoarea lui Clarice și iubita lui Trufaldino, o figurație activă, o fată roșcată vulgar; același rol revine în altă reprezentație și lui Anda Saltelechi. Distribuția este dublă și pentru personajele Florindo – Crina Mureșan și Clarice - Anda Saltelechi și denotă din nou superficialitatea viziunii regizorale. (De astă dată, conceptul acestui spectacol nu determină și urmărirea interpretării celor din dubla distribuție.) Apreciata actriță Elvira Deatcu se luptă cu sarcina dificilă de a fi Florindo cel ce poartă costumul cu două fețe – bărbat și femeie -, dar astfel tratat regizoral personajul nu mai are credibilitate, că de umor nu mai poate fi vorba. Silvio devine în spectacol, o caricatură forțată prin costum și travestiul în care cu greu descoperi pe … Nicoleta Lefter, o actriță deosebită. O altă caricatură apare în Clarice, fără umor, forțată, în care e distribuită Ruxandra Maniu, o altă actriță capabilă să dezvolte credibil roluri comice. Bântuie mereu în planul de fundal al scenei și intervine rar în situații, un … Chelner într-un costum penibil, îndrumat de regizor a fi cu intenția sugerării … morții; Diana Gheorghian, o altă actriță remarcabilă a teatrului, execută sârguincios indicațiile absurde ale regiei. 

         Paula Niculiță e Beatrice deghizată în Federigo, iar actrița se apropie credibil de profilul celei care trăiește drama interioară a căutării banilor pentru salvarea iubitului, interpretarea are note de credibilitate, dar fără efect comic în ansamblul regizoral. 

        

 Personajul central, Trufaldino, putea fi prilej de o adevărată creație actoricească pentru Pavel Bartoș, dar viziunea regizorală anulează consistența rolului și afectează calitățile interpretului. Actorul încearcă să dea credibilitate disperării sărmanului Trufaldino cel sărac și înfometat, abia în a doua parte a reprezentației când relaționează activ cu publicul, rezultatul fiind umorul; regizorul nu conduce evoluția lui Trufaldino și în relațiile importante cu cei din acțiune, când acesta devine stângaci și chiar vulgar prin expresie, gestică, dar fără rezultat comic.

         “Slugă la doi stăpâni” putea deveni un spectacol prilej de bună dispoziție pentru public, o satiră pe o temă major actuală, dar și prilej de a aplauda actorii de talent din trupa teatrului. Păcat de acest eșec provocat de un regizor care și-a dovedit înzestrarea în alte spectacole.

P.S. Domnilor regizori, lăsați-vă de experimente cu texte clasice în care vreți a fi mai presus decât autorul și priviți mai atent valoarea lor culturală universală care întotdeauna, are legătură cu … “Oglinda” realității.