“PĂPUȘARUL” – TEATRUL EVREIESC DE STAT

UN EXPERIMENT CĂZNIT PE O TEMĂ GRAVĂ A ISTORIEI

O rană a istoriei rămâne Holocaustul care este și tema piesei lui Gilles Segal, dramaturg francez, regizor și actor de teatru și film. Scrierea urmărește impresionant un caz, în aparență particular. Samuel Finkelbaum este un evreu, actor păpușar din Lodz, trimis de naziști în timpul celui de al doilea război mondial în lăgărul de exterminare de la Birkenau, de unde evadează. Se ascunde într-o casă din Berlin și după cinci ani de la sfârșitul războiului trăiește autoclaustrat fantasmele trecutului. Teatral piesa este ofertantă și poate răscoli emoționant chiar și pe cei care au puține cunoștințe despre acel moment dramatic al istoriei. Alegerea repertorială a Teatrului Evreiesc de Stat rămâne demnă de stimă. Înfăptuirea spectacolului este însă, discutabilă.

Regizorul Alexander Hausvater optează pentru medoda la modă de plasare a spectatorilor pe scenă, cu intenția poate de a îi considera prizonieri ai unei situații dramatice. La acest spectacol nu pot participa mai mult de șaptezeci de spectatori. Unora le va fi greu să urmărească reprezentația dacă nu au șansa unor locuri convenabile, apropiate de spațiul de joc ingenios plasat, dar inconvenabil pentru unii privitori. Viorica Petrovici este autoarea scenografiei, a unui decor conceput pe scenă în două planuri : camera din Berlin închiriată de păpușarul traumatizat și culoarul casei respective ca o punte spre lume. Totul este construit realist, minuțios. O parte a cămăruței e dominată de patul păpușarului în care acesta își imaginează a fi soția sa ucisă în lagăr pe când era gravidă. Ea este la început o păpușă, ce va prinde viață prin mânuitoarea sa, care o va transforma într-un personaj, sensibil interpretat de Alexandra Fasolă. Exagerată sub aspect teatral este însă, manevrarea regizorală a mai multor personaje-păpuși care intervin în delirul lui Samuel, păpușarul evadat din lagăr. Alexander Hausvater exploatează ca într-un spectacol destinat copiilor pretexul scrierii că eroul, profesional era păpușar și amintirile trecutului în delirul său le imaginează a fi păpuși. Aparițiile cu intenții suprarealiste în scop metaforic a personajelor păpuși, creează confuzii pentru spectator prin abundența lor. Samuel devine doar un nebun și mai puțin o victimă a unei tragedii ce a marcat istoria secolului trecut. Accentele pe tratarea regizorală a lui Samuel ca un personaj special aflat în luptă cu credința în Dumnezeu, un caz particular, atenuează gravitatea temei. Puțini tineri știu astăzi ce a însemnat Holocaustul, iar delirul păpușarului tocmai acest cumplit fenomen îl are drept motivare. Spectacolul pare a fi un monolog susținut de Samuel și ilustrat prin intervențiile unor păpuși de dimensiuni umane, care diminuează conținutul emoțional al evocărilor trecutului. Demnă de apreciat este echipa păpușarilor – Marius Călugărița (Nebunul, Doctorul), Iolanda Covaci (Copilul, Clarinetista, Violonista), Darius Daradici (Tatăl), Anka Levana (Mama, Păpușa Blondă), Viorel Manole sau Marian Simion (Rabinul) -,care dansează cu vervă, se implică în sugerarea unor relații. Actorii găsesc sprijin și în muzica reușit compusă de Yves Chamberland, care însoțește tot timpul vizualizarea teatrală, devenind un personaj. Yves Chamberland este muzician canadian, ca și Alexander Hausvater, regizorul de origine română.

Paralel cu evocarea trecutului prin personajele-păpușă, Samuel trăiește relația cu prezentul, pe care nu îl acceptă, prin Propietăreasă (Natalie Ester), Popov, Spencer, Weissfeld, Doctorul (Nicolae Călugărița) și Schwartzkopf , prietenul din lagăr (Rudy Rosenfeld). Greul acestui spectacol sufocat de efecte regizorale cu intenții exagerat metaforice îl susține Constantin Florescu, distribuit în Samuel, dar și în ofițerul SS. La începutul reprezentației actorul se frământă în scenă într-un fel de dans bizar în vreme ce pe banda sonoră sunt înșiruite alfabetic numele celor care bănuim că ar fi pierit în Holocaust, dacă ne-am informat înainte de a viziona spectacolul. Momentul ar vrea să sugereze o rugăciune specifică cultului ebraic. În acest timp, spectatorii își caută locurile pe scenă. După ce trece peste acest moment, Constantin Florescu dezvoltă cu trăire interioară personajul, îi creionează credibil spaimele prezentului, ca și dramatismul amintirii trecutului. Relația cu Rachela, soția- păpușă, este admirabil stabilită de actor, trecând peste indicațiile regizorale forțate ca expresie a mișcării. O lecție de actorie prezintă Rudy Rosenfeld prin intervenția din final a colegului de lagăr. Acesta a reușit să își afle echilibrul după încercările tragice prin care a trecut. Cu forță dramatică își impune personajul chiar dacă regizorul, prin dezbrăcarea sa la bustul gol în ultimile minute ale reprezentației, anihilează din conținutul emoțional al scenei. În Propietăreasa cea autoritară, Natalie Ester se dovedește a fi, din nou, o actriță pe deplin stăpână pe mijloacele de expresie dublate de gândirea nuanțată a replicilor. Conștiincios se achită de cele patru personaje schematice pe care le interpretează, Nicolae Călugărița. Distribuția reușește să mai estompeze din schematismul conceptului regizoral încărcat de clișee. Și o ultimă încercare de răsturnare a convențiilor obișnuite o întreprinde regizorul prin neprezentarea actorilor la aplauze. Spectatorii îi vor întâlni … în foaier !

“Păpușarul” este un spectacol experimental pornit din ambiția regizorului de a fi original cu orice preț trecând peste intențiile piesei. Același regizor a mai realizat la Teatrul Evreiesc de Stat o dramatizare după celebrul “Jurnal al Annei Franck” care s-a bucurat doar de puține reprezentații, din aceleași motive ca și actualul spectacol. Holocaustul ca pată neagră a trecutului se transformă în “Păpușarul” prin viziunea regizorului într- o situație limită care are drept victimă un păpușar, un caz specios, spectaculos, dar nesemnificativ pentru importanța tragediei ce a marcat epoca istorică.

“VOIAJUL DOMNULUI PERRICHON” – TEATRUL “BULANDRA”( SALA IZVOR)

O INVITAŢIE LA BUNĂ DISPOZIŢIE

După o absenţă din programul teatrelor, Sala Izvor a Teatrului “Bulandra” produce surpriza întâmpinării publicului într-o sală complet renovată, cu un spectacol ce transmite bună dispoziţie, “Voiajul domnului Perrichon”, piesă a prolificului scriitor francez Eugene Labiche. Atenţionăm că Sala Izvor a devenit cea mai modernă din Capitală. Foaierul este primitor, scaunele s-au schimbat şi sunt comode, şi cea mai importantă schimbare rămâne înzestrarea scenei cu utilaje tehnice de ultimă oră. Cu prilejul actualei premiere orcine poate sesiza aspectul primitor al sălii, dar şi posibilităţile manipulării iluminatului scenic, problemă dificilă pentru multe teatre lipsite de această preţioasă tehnică.

Într-o vreme în care şi datorită influienţei programelor tv. teatrele încep să cultive trivialitatea de limbaj şi expresie, indiferent că ar fi vorba de drame sau comedii, spectatorii descoperă la Teatrul “Bulandra” că se pot amuza copios la o comedie spumoasă, cu o replică vie, decentă. Trebuie remarcată traducerea Luminiţei Răuţ şi adaptarea lui Dinu Cernescu. Piesa lui Eugene Labiche, despre problemele unei familii burgheze care trebuie să aleagă din doi pretendenţi un soţ pentru fiica lor, a fost comprimată ineligent în adaptare cu buna intenţie ca spectacolul să fie alert. Traducerea şi regia au urmărit o discretă subliniere a replicilor ce au legătură directă cu lumea contemporană, chiar dacă Labiche le-a scris în urmă cu aproximativ o sută de ani. Adaptarea, traducerea şi regia se feresc de orice vulgaritate, iar publicul se amuză şi în lipsa întregului arsenal verbal legat de replica binecunoscută “Ce puii mei !” şi ilustrării teatrale a unui asemenea limbaj. Desigur nu este un spectacol de senzaţie ce poate şoca şi ar vrea să revoluţioneze teatrul, ci unul simplu, corect în intenţii, de bun simţ artistic, jucat cu plăcere de actorii conduşi de regizorul Dinu Cernescu. Spectacolul va avea succes la publicul sătul de experimente şi exagerte adaptări după dramaturgi celebrii, chiar dacă unii “analişti” teatrali vor strâmba din nas considerându-l învechit ca stil.

O contribuţie remarcabilă la realizarea acestui spectacol o are Maria Miu unul din creatorii de marcă ai scenografiei de la noi. Povestea familiei Perrichon abundă în întâmplări ce solicită multe spaţii de joc. Maria Miu găseşte ingenios soluţia încadrării locurilor acţiunii într-un portal matalic în centru căruia se află un ceas şi unde diverse obiecte cu pricepere plasate şi alese, definesc spaţiul de joc : o gară, un han, casa domnului Perrichon etc. Prin jocul luminii (lighting design – Alexandru Darie) şi puţin fum plasat în diverse momente, totul se transformă la vedere. Măestria scenografei se face simţită şi în varietatea costumelor lucrate pe profilul personajelor, elegante şi sugestive prin o sumedenie de amănunte în croială, prin tot felul de accesorii. În această reuşită scenografie, regizorul Dinu Cernescu animă acţiunea, o colorează comic neostentativ prin mişcare şi gaguri cu ţintă precisă. Viziunea sa regizorală urmăreşte să ironizeze fiţele unor burghezi avuţi cu subtilă trimitere către parveniţii de astăzi care apelează la relaţiile cu cei influenţi pentru a avea o viaţă comodă. Succesul acestei echipe de profesionişti e dictat de o distribuţie admirabilă. Evident, capul de afiş este Virgil Ogăşanu care fără să apeleze la clişee comice îl prezintă cu mult umor pe Perrichon. Actorul arată cum personajul este dramatic implicat în diverse situaţii, dar atitudinile , expresiile sale provoacă comicul firesc. Perrichon este un rol care îi va aduce un spor de popularitate stimatului actor. Senzuală, frivolă, este doamna Perrichon în interpretarea deosebită a Manuelei Ciucur. Actriţa propune o doamnă care imită stilul divelor anilor ’40, cu fină ironie desenat. Rolul fiicei familiei, Henriette, revine tinerei actriţe, Ilinca Manolache. Compoziţia regizorală a personajului este însă, discutabilă pentru că unele accentele fac exagerat din Henriette o fată cu voce groasă care pare handicapată. Ilinca Manolache salvează personajul prin urmărirea activă şi când nu are replică a relaţiilor cu cei din jur, provocând mereu animarea comică a situaţiilor. Cei doi pretendenţi din interes la mâna Henriettei, Daniel şi Armand sunt ireproşabil interpretaţi de Vlad Zamfirescu şi Gheorghe Ifrim. Partiturile sunt schematice, dar actorii găsesc nuanţe cu rost comic ca să le diferenţieze şi să le dea credibilitate. Lui Ion Cocieru îi revine rolul Comandantului ţâfnos Mathieu pe care îl interpretează cu măsură pentru o caracterizare comică fără exagerări dar suculentă prin umorul degajat. Într-un rol de plan secund, Hangiul, tânărul Andrei Runcanu se impune dovedindu-se o personalitate expresivă. Hangiul său este servil, dornic să fie remarcat de cei ce apar la hanul său, actorul dezvoltându-i ingenios , cu fineţe şi haz atitudinile. Distribuţia se completează cu Silviu Geamănu (Majorin), Dumitru Anghel (Joseph), Sorin Dobrin (Jean), Dragoş Silvestru (Un impiegat), Marian Simion (Un hamal) şi Ion Paliu (Un ghid), toţi se achită fără cusur de aceste personaje secundare.

Poate surprinde pe unii aprecierile pozitive pentru acest spectacol simplu de care marele public, stăpânul teatrului are însă nevoie, intoxicat fiind de penibilul divertismentelor care îl bombardează zilnic prin intermediul programelor tv. “Voiajul domnului Perrichon” este un spectacol “clasic”, o comedie care nu poate plictisi pe nimeni, ce oferă buna dispoziţia dorită de orice spectator.

GALA PREMIILOR UNITER (EDIŢIA XVIII)

MULŢI ALEŞI, PUŢINI RĂSPLĂTIŢI

Iniţiativa UNITER, de la apariţia sa în 1990 ca organizaţe independentă de a acorda anual premii celor mai buni dintre cei mai buni, a câştigat în timp prestigiu. Gala Premiilor UNITER a devenit micul Oscar al teatrului nostru care stârneşte, ca orice distincţie acordată oriunde, şi nemulţumira unora. Este normal, subiectivismul este specific în lumea artelor şi de el nu poate fi scutit nici un juriu. Şi cele două jurii ale Galei noastre rămân tributare unor intenţii subiective. Poate ar mai domoli din subiectivismul primului juriu selecţioner al nominalizărilor alcătuit numai din cririci de teatru şi alăturarea unor personalităţi din lumea culturii, din exteriorul practicii teatrale.
Cu toate că ne aflăm în plină perioadă de criză economică, iar aceasta nu scuteşte de efecte negative nici teatrul, cea de a XVIII-a ediţie a Galei Premiilor UNITER rămâne o reuşită sărbătoare a Thaliei. E drept, a dat ca de obicei prilej de nemulţumiri, dar mai puţine de astă dată decât la alte ediţii. Ar fi putut fi reduse dacă regulamentul Galei ar permite în cazul interpretării acordarea şi de premii ex-aequo la unele categorii. Să comentăm pe scurt premiile din acest an.
Gala acordă preţuirea cuvenită tinerilor şi la fiecare ediţie debutul este evidenţiat. Premiul pentru debut a revenit CRINEI SEMCIUC pentru rolul Lena din spectacolul “Leonce şi Lena” de la Teatrul de Comedie în regia lui Horaţiu Mălăele. Spectacolul este comentat pe blog ca şi cele ale nominalizaţilor, actriţa Cristina Florea – “Nişte fete” şi regizorul David Schwartz - “România, te pup!”. Dacă va avea şi puţin noroc de a fi distribuită şi în alte roluri importante, Crina Semciuc va deveni un nume de referinţă al tinerei generaţii. Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar : ANA CIONTEA pentru rolul Maria din “Un duel” spectaculul Naţionalului bucureştean în regia lui Alexandru Dabija. Nominalizări : Catrinel Dumitrescu (Else din “Audiţia” – Teatrul “Nottara”) şi Emilia Popescu (Alla din “Casa Zoikăi” – Teatrul de Comedie). Spectacolele sunt comentate pe blog. Ana Ciontea reuşea să evidenţieze un personaj de plan secund devenit astfel cheia descifrării mesajului acestui spectacol în care rolurile principale nu erau împlinite prin interpretarea celor distribuiţi. Cel mai bun actor în rol secundar VLAD IVANOV pentru rolul Doctoru din spectacolul “Un duel” – Teatrul Naţional “I.L.Caragiale”. Nominalizări : Jozsef Biro (Cebutikin din “Trei surori – Teatrul Nord din Satu Mare, secţia maghiară) şi Gelu Niţu (Pavel din “Casa Zoikăi” – Teatrul de Comedie). Din păcate, Doctorul nu este cel mai strălucit rol interpretat de Vlad Ivanov, iar Gelu Niţu era cu adevărat o surpriză pentru ireproşabila sa evoluţie în nobilul decăzut din “Casa Zoikăi” şi merita pe deplin această distincţie. Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal : VIRGINIA MIREA pentru rolul Zoia din spectacolul “Casa Zoikăi” – Teatrul de Comedie. Nominalizări : Ofelia Popii (Bess din “Breaking the Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess” – Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu) şi Sanda Toma (Kate din “Toţi fiii mei” – Naţionalul bucureştean). Cel mai bun actor în rol principal : GEORGE MIHĂIŢĂ pentru rolul Ametistov din “Casa Zoikăi” – Teatrul de Comedie. Nominalizări : Ionuţ Caras (Gurevici din “Noaptea Walpurgiei sau Paşii Comandorului” – Teatrul Naţional “Lucian Blaga” din Cluj Napoca) şi Mihai Constantin (Clov din “Sfârşit de partidă” – Teatrul Metropolis). În sfârşit lui George Mihăiţă după nedreptatea ne remarcării sale în spectacolul “Revizorul” din urmă cu două stagiuni îi revine un premiu meritat pentru un alt rol interpretat admirabil. Dar … în cazul premiilor pentru cel mai bun rol se puteau acorda ex aequo distincţiile pentru că şi Sanda Toma, cât şi Mihai Constantin au realizat creaţii de neuitat în personajele pentru care au primit nominalizările. Premiul pentru cea mai bună scenografie : IULIANA VÂLSAN pentru scenografia la “Herr Paul” – Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Nominalizări : Ştefan Caragiu (“Aniversarea” – Teatrul “Nottara”) şi Adriana Grand (“Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” – Teatrul Maghiar “Csiky Gergely” din Timişoara). Cea mai bună regie : ALEXANDRU DABIJA pentru spectacolul “Pyramus & Thisbe 4 you “ – Teatrul Odeon. Nominalizări : Victor Ioan Frunză ( “Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” – Teatrul Maghiar “Csiky Gergely” din Timişoara) şi Vlad Massaci (“Aniversarea” – Teatrul “Nottara”). Discutabilă rămâne acordarea acestui premiu de regie. Desigur, Alexandru Dabija este una din puţinele valori ale regiei noastre, dar spectacolul pentru care a primit premiul este doar un ironic exerciţiu teatral la adresa “trendurilor” ce bântuie în domeniu. Satira sa despre diverse practici regizorale este amuzantă, dar şi particulară ca înţelegere şi importanţă pentru marele public care nu cunoaşte experimentele la care face referire Alexandru Dabija. Rămâne inexplicabil cum primul juriu a nominalizat patru actori din “Casa Zoikăi” dar regizorul Alexandru Tucilescu nu a fost nominalizat. Actorii erau minunaţi în rolurile interpretate dar nu puteau realiza aceste performanţe dacă viziunea regizorală nu îi punea în valoare. Lui Alexandru Tocilescu nu i s-a acordat niciodată premiul de regie cu toate că trei din spectacolele sale au primit la diverse ediţii premiul pentru cel mai bun spectacol (“O scrisoare pierdută”- 2001, “Oblomov” – 2004 şi “Elizaveta Bam” – 2007) !! Această … “bălbâială” a juriilor denotă şi o lipsă fermă de criterii pentru nominalizări. Un actor şi un spectacol fără sprijin regizoral substanţial nu se pot remarca. Premiul pentru cel mai bun spectacol : “ROSENCRANTZ ŞI GUILDENSTERN SUNT MORŢI” producţia Teatrului Maghiar “Csiky Gergely” din Timişoara. Nominalizări : “Aniversarea” (Teatrul “Nottara”) şi “Breaking the Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess” (Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu). Amintim că impactul la marele public rămâne interpretarea actorilor în orice viziune regizorală. Dacă într-un spectacol considerat de valoare nu se nominalizează nici un actor ceva nu e în regulă cu regia ! Premiul pentru teatru radiofonic : “DESPRE SENZAŢIA DE ELASTICITATE CÂND PĂŞIM PESTE CADRAVE” în regia lui Mihai Lungeanu. Nominalizări : “Caii la fereastră”, regia Gavriil Pinte şi “Delir în doi … în trei, în câţi vrei” în regia lui Attila Vizauer. De câţiva ani nu se mai acordă premiul pentru teatru de televiziune pentru că televiziunea publică nu mai produce nici un spectacol de teatru , programează în neştire pe cele vechi şi promite că va realiza cândva şi premiere !! British Council a revenit cu acordarea premiului pentru cea mai bună montare a unui text dramatic britanic contemporan ce a fost obţinut în urma jurizării de spectacolul Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, “QUARTET” de Ronald Harwood cu specificarea celor patru actori din distribuţie : Mihaela Werner, Sergiu Tutose, Florin Mircea şi Violeta Popescu.
Au mai fost acordate de către Senatul UNITER premiile tradiţionale : Premiul pentru întreaga activitate : scenograful ANDREI BOTH, compozitorul GEORGE MARCU, actorul MIRCEA ANDREESCU, actriţa TATIANA IEKEL, regizorul MIRCEA CORNIŞTEANU ; Premiul special pentru teatrul de păpuşi : ALEXANDRA DAVIDESCU ; Premiul special pentru performanţă în domeniul nonverbal : GIGI CĂCIULEANU ; Premiul special pentru spectacolul de divertisment : TONI GRECU şi Premiul de excelenţă creatorilor spctacolului “Faust” după Goethe (Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu) pentru impactul internaţional la Festivalul Internaţional Edinburgh 2009, SILVIU PURCĂRETE (regizor şi scenarist), HELMUT STURMER (scenograf-décor), LIA MANŢOC (sceograf-costume), VASILE ŞIRLI (compozitor), ANDU DUMITRESCU (scenograf-efecte video).
Câtigătoarea concursului “Cea mai bună piesă românească a anului 2009” a fost declarată “JACK LUNETISTUL” de RADU MACRINICI. Biroul secţiei române a AICT (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru) a acordat Premiul pentru întreaga activitate : prof. univ. dr. LUDMILA PATLANJOGLU şi premiul Nume noi în critică : IONUŢ SOCIU.

Poate că am fost şi eu subiectivă în acest comentariu, ca orice slujitor din domeniul artelor unde nu se poate aplica regula “unu şi cu unu fac doi”. Mă străduiesc însă, să receptez orice spectacol după regula simplă a jocului cultural. De ce, cum şi cine mă pot impresiona într-un spectacol? Cât de aproape de sufletul spectatorului este un spectacol? Valoarea o dau emoţia şi gândul transmise celor din sală, provocarea de a judeca mai atent viaţa cu bunele şi relele sale.

“GOOGLE ŢARA MEA!” – TEATRUL FOARTE MIC

JALNIC SPECTACOL!

Printr-o înşiruire de monologuri stupid plasate, autoarele spectacolului – Mihaela Michailov (texte) şi Alexandra Badea (regie) – au pretenţia de a ne atenţiona cât de gravă este la noi, tendinţa discriminării rasiale. Documentarea asupra producţiei acestui spectacol subcultural precizează că nu ar fi vorba de ilustrarea teatrală a unui text. Cele două realizatoare au invitat nouă actori la discuţii pe dificila temă a segregaţiei rasiale. Din discuţiile purtate cu actorii, printre care se afla şi Desiree Malonga din sitcomul “Trăsniţi în NATO” de la Prima Tv, au rezultat fragile povestiri pe care Mihaela Michailov le-a amestecat precum legumele necurăţate într-un ghiveci făcut de cineva care vrea să experimenteze prepararea bucatelor, dar habar nu are că nici o reţetă nu recomandă a fi sănătoasă consumarea, de pildă, a cartofului crud, cu coaja nespălată. Un astfel de “experiment” l-a mai încercat Mihaela Michailov alături de partenera sa de”concepţie teatrală”, Alexandra Badea , în altă formulă tematică la Teatrul Naţional din Timişoara cu spectacolul “Cum traversează Barbie criza mondială” (spectacol comentat pe blog), ce a reuşit să fie cea mai dezagreabilă selecţie din Festivalul Naţional de Teatru, menţinut însă, drept important şi la recentul Festival al Dramturgiei Româneşti (Secţiunea suporter), petrecut în oraşul de pe Bega.
În ton cu moda lansată de unii regizori, la “Google ţara mea!”, spectatorii veniţi să-l vizioneze vor sta înghesiuiţi pe culoarul incomod al teatrului până la ora 19.00, când li se va permite să intre în sală şi să îşi caute rapid locurile. Primul lor contact va fi cu imaginea unor schele, unde în spaţiile delimitate de ele stau ca nişte statui actorii. Unora imaginea le poate aminti de spectacolul “Omul pernă” de la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila. Surprinzător, Velica Panduru este autoarea acestui decor schematic, un tânăr creator în domeniu remarcabil în alte producţii teatrale. Imediat spectatorii vor fi puşi în temă cu intenţiile reprezentaţiei, când personajului principal, o fată care este mulatră, i se … recomandă “Fă-te albă ca Angela Similea”! Publicul râde. Replica se mai repetă pe parcurs cu scopul de a sublinia că nu e o glumă discriminarea rasială. Vor curge apoi o sumedenie de monologuri, unele şi într-o engleză stâlcită, pentru a însăila povestea unei fete necăjite care este mulatră şi vrea să plece în Angola să-şi caute tatăl. Se şi motivează de către autoarea textului situaţia ei dramatică printr-o replică : “Mă-ta s-a f… cu un negru”! Mamei, din cauza discriminării bănuim, i-a fost ruşine cu fiica sa şi a lăsat-o la Târgu Mureş în grija bunicii … unguroaice. Fata se pare că vine apoi în alt oraş şi are un iubit care este gelos pe prietenia ei cu un … rrom, şi el afectat de discriminare. Monologurile ar intenţiona să ilustreze traseul existenţial al fetei marcate de … culoarea pielii şi se petrec când pe timpul “tovarăşilor” şi securităţii, când pe vremea unui preşedinte care şi-a luat un maidanez drept câine de pază, bănuim! Ce are Google cu rasismul se vrea a se demonstra prin invocarea discuţiilor posibil a fi purtate pe forumuri! Replicile sunt bogate în trivialităţi fără pic de rost plasate în intenţia a servi aşa zisul, limbaj “cool”. Singura replică motivată ca sens pentru înscrierea în repertoriu a acestui spectacol rămâne : “Toată lumea face bani din discriminare”, metodă folosită la noi de politicieni şi ajunsă a fi adoptată până şi de cei care (de)servesc teatrul.
În toate textele sale, Mihaela Michailov încearcă să “filosofeze” asupra problemelor majore ale lumii contemporane. S-a lansat cu spectacolul de la Teatrul Naţional “I.L.Caragiale”, “Complexul România” unde se vorbea de influenţa dramatică a fosţei securităţii în timpul comunismului. Promitea prin acel debut, posibilităţi de a oferi scriei de larg interes. A urmat “Interzis sub 18 ani!” la Teatrul Foarte Mic despre relaţiile dintre părinţi şi copii în zilele noastre. În aceste scrieri încerca să realizeze conflicte dramatice şi construcţii de personaje credibile. A uitat însă, de regulile elementare ale dramaturgiei şi a început să producă monologuri pe diverse teme, “Faceţi loc!” (Teatrul Luni), “Cum traversează Barbie criza mondială” (Teatrul Naţional din Timişoara) şi mai nou, “Google ţara mea!”. Este ultimul său exemplu de text penibil în abordare haotică a unei teme spinoase printr-un limbaj căznit, apropiat de vulgaritatea divertismentului tv. Regizoarea Alexandra Badea lasă să se deruleze static monologurile şi le mai colorează doar prin tot felul de lumini bizar folosite, prin accente de imagine exagerate. Ca aspect general, spectacolul parcă ar aparţine unei echipe de amatori din Festivalul “Cântarea României” la sate. Greul acestei inepţii cu pretenţie de spectacol teatral cade pe umărul a nouă tineri actori, unii apreciaţi în filme sau divertismente tv. sau chiar pe scenele unor teatre, cum sunt Andreea Grămoşteanu, Toma Cuzin, Radu Iacoban, Adriana Butoi, Răzvan Oprea. Lor li se alătură Alexandru Gâtstrâmb, Ştefan Lupu, Liana Pană şi Desiree Malonga. Este trist că aceşti tineri actori să fie folosiţi ca nişte marionete în spectacole găunoase de către cei cu pretenţia de a fi dramaturgi şi de către regizori ambiţioşi care îşi doresc să şocheze fiind însă, lipsiţi de inspiraţie. De altfel, Andreea Grămoşteanu, Toma Cuzin şi Radu Iacoban au mai fost de curând, victimele unui spectacol penibil la Teatrul Foarte Mic, “Blocaj în trafic”.
Aşa cum “Barbie” cu “criza mondială” a ajuns în Festivalul Naţional, e posibil ca şi “Google ţara mea!” să fie selectat pentru ediţia din toamnă a manifestării ce are pretenţia cultivării valorilor în numele unui ”altfel de teatru”! Se vrea a fi un spectacol original, dar rămâne doar o improvizaţie şcolărească în clişee cunoscute, lipsit de emoţia comunicării tematicii pretenţios alese.

“DESCULȚ ÎN PARC” – PROIECT INDEPENDENT (Gazdă Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian”)

UN SPECTACOL DE COMEDIE REUȘIT

Teatrul independent își desfășoara activitatea la noi, pe două tronsoane. Avem Teatre independente cu spații neconvenționale de joc în sedii stabile, pornind de la Teatrul Act și Teatrul Luni de la Green Hours din Capitală, dar și “proiecte independente” manevrate de impresari. Bucureștiul și marile orașe din țară sunt invadate de afișe care anunță tot felul de spectacole independente. Palatul Național al Copiilor din Capitală prezintă constant astfel de spectacole, cu toate că dotarea tehnică a scenei e precară, ca să nu îi spunem jalnică. Am vizionat un “proiect independent” în acest “palat”, “O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale ce reunea în distribuție pe Maia Morgenstern (Teatrul Național “I. L. Caragiale), Ioana Calotă (Teatrul “Nottara”), Tudor Aaron Istodor, Gyuri Pascu și alte nume de rezonanță. Spectacolul era o șușă vulgară, alarmantă și pentru acceptul unor personalități actoricești de a se preta la “adaptarea” lui Caragiale într-un limbaj teatral de gang. (Argumentarea acestei afirmații se află în comentarea spectacolului pe acest blog). Dar tot un “proiect independent” poate fi considerat și spectacolul “Străini în noapte” cu Florin Piersic și Emilia Popescu, în regia maestrului Radu Beligan, un spectacol remarcabil. (A fost comentat în suplimentul “Timpul liber” al cotidianului “România liberă”).
Pentru “Străini în noapte” s-a ivit însă, o concurență, “Desculț în parc”, ce are drept cap de afiș pe Ștefan Bănică Jr. După vizionarea șușei ce îl avea drept pretext pe Caragiale, m-am îndreptat cu temeri spre Teatrul Național de Operetă “Ion Dacian” care găzduiește “Desculț în parc”. De la bun început temerile s-au spulberat, spectacolul dovedindu-se a fi lucrat cu multă migală și bun gust artistic. Piesa este o comedie romantică de Neil Simon, jucată cu succes pe Broadway, în 1967 câștigând prețuire și prin filmul cu Robert Redford și Jane Fonda. La noi, în 1996, cu această piesă s-a inaugurat Teatrul “George Ciprian” din Buzău la inițiativa dramaturgului Paul Ioachim, prin spectacolul regizat de regretatul Dinu Manolache.
Acest “proiect independent” prilejuiește debutul ca regizor a unei vedete autentice, Ștefan Bănică Jr. Debutul său este demn de toată stima, pentru că regizorul construiește o sumedenie de momente comice prin care sporește umorul situațiilor și amuzamentul spectacolului. Un cuplu, avocatul Paul Bratter (Ștefan Bănică Jr.) și Corie (Oana Ioachim), își încep viața ca tineri însurăței prin închirierea unei garsoniere prăpădite de la etajul nouă dintr-un bloc lipsit de lift din Manhattan. Înălțimea la care e plasată locuința și neajunsurile din interiorul ei sunt cu fantezie exploatate de regizorul Ștefan Bănică Jr. printr-o serie de acțiuni, de gaguri, ce susțin și amplifică efectul comic al dialogului cu dibăcie scris de britanicul Neil Simon. Un sprijin în constructul regizoral este și decorul lui Ștefan Caragiu, sugestiv și funcțional. Costumele concepute de Adriana Popa completează imaginea atractivă a reprezentației. Regizorul a vegheat ca în spectacol să nu se infiltreze nici un accent vulgar, iar comicul să fie susținut prin interpretarea personajelor cu multă credință, cu firesc, prin definirea caracterelor în profunzime, amănunțit. Distribuția este compusă din Ștefan Bănică Jr., Oana Ioachim, Mitică Popescu (Victor Velasco, un vecin), Ileana Cernat (Ethel Banks, mama lui Corie) și Bogdan Tudor (un reparator de telefoane). Reîntâlnirea cu Ileana Cernat, actrița Teatrului Odeon, este o surpriză plăcută. Pe Ethel Banks, actrița o concepe cu mult rafinament ca o persoană curioasă și singuratică, grijulie față de tânărul cuplu, care se pretează declanșând mult umor la o aventură alături de Victor Velasco, vecinul trăsnit al însurățeilor. Interpretarea sa degajă un comic irezistibil prin ținută, gesturi, expresii și nuanțarea subtextului replicilor. Jocul său este un exemplu de interpretare a unui astfel de personaj comic care ușor se putea pierde în exagerări fără rost. Evident că punctul forte al spectacolului este actorul Teatrului de Comedie, Ștefan Bănică Jr. în avocatul Paul Bratter cel care își împarte viața între dragostea sa pentru Corie și profesie, unde ambiționează aprecieri superlative și câștig material. Cu finețe actorul dezvoltă evoluția lui Paul, conflictele și relațiile cu cei din jur. Știe să creeze efecte comice din cele mai diverse situații. Fanii lui Ștefan Bănicâ Jr. cântăreț și compozitor, dar și moderator tv. (“Dansez pentru tine” la Pro Tv.), vor descoperi și prin acest spectacol, după cel cu “Revizorul” de la Teatrul de Comedie, un actor admirabil de teatru, capabil de abordarea unor partituri diverse. Nu cântă în “Desculț în parc”, dar cucerește aplauze prin modul în care își tratează partitura unei comedii spumoase cu multă sensibilitate la nuanțe. Mitică Popescu, un actor de marcă neglijat însă, de repertoriul Teatrului Mic căruia îi aparține, este o apariție spectaculoasă în vecinul care se infiltrează în viața tânărului cuplu. Acest actor descoperă întodeauna cheia impunerii oricărui personaj, fie că este principal sau secundar. Mitică Popescu trăiește intens situațiile comice declanșate de prezența lui Victor Velasco, vecinul interesat să își completeze existența prin tot felul de șmecherii. Cu temperament și farmec comic o interpretează Oana Ioachim de la Teatrul Mic pe Corie. Naivitățile, cât și dorința de a își mulțumi mereu soțul prin ceea ce întreprinde sunt subliniate prin jocul actriței. Într-un rol minor, Harry Pepper, cel care repară telefonul familiei avocatului, Bogdan Tudor se remarcă prin interpretarea sa atent structurată pe relațiile cu partenerii.
“Desculț în parc” este un spectacol de comedie care nu poate deziluziona pe nimeni, degajă bună dispoziție prin interpretarea cu tâlc a umorului unor situații ușor de întâlnit în viața curentă. Am urmărit spectacolul într-o zi de luni, când teatrele instituționalizate nu activează, iar sala Teatrului Național de Operetă “Ion Dacian” era arhiplină, cu toate că biletele aveau prețuri specifice “proiectelor independente”, mai ridicate decât cele practicate la reprezentațiile teatrelor de stat. Publicul își dorește întâlniri cu actorii iubiți în special în spectacole din registrul comic, și dacă se poate, ele să fie de bună calitate artistică. Iată că se poate, cum demonstrează și “Desculț în parc” avându-l pe Ștefan Bănică Jr. în dubla calitate de regizor și actor, alături de colegi prețuiți. Trist rămâne însă, că pe lângă astfel de ”proiecte independente” reușite funcționează și șușe, tot cu personalități stimate ale teatrului nostru !

TEATRUL DE COMEDIE – “CÂNTĂREAŢA CHEALĂ & LECŢIA”

SUBSTRATUL TRAGIC AL COMICULUI, IMPRESIONANT EXPUS

Publicul preferă comediile pentru că îi provoacă buna dispoziţie după care tânjeşte. Oferta lor este de a face haz de necazurile vieţii. Orice comedie are însă, un substrat dramatic, tragic. Râdem de pildă, de Zoe, Tipătescu sau Caţavencu, dar ei, prin comportament, pot prilejui amărăciune “cetăţeanului turmentat”. Personajele din comedii sunt ironizate, satirizate, dar nu le lipseşte substratul dramatic. Acest substrat a căutat să îl evidenţieze, şi a reuşit, regizorul Victor Ioan Frunză şi echipa sa în “Cântăreaţa cheală & Lecţia” de Eugene Ionesco. Nu întâmplător am dat exemplu pe Caragiale pentru că este considerat un precursor al absurdului. În timp, s-a dovedit în spectacolele ce aparţin ca dramaturgie teatrului absurd, că este dificil pentru majoritatea regizorilor să exploateze comicul absurd, punctând şi profunzimea sa cauzală, tragică, Victor Ioan Frunză o face emoţionant şi impune publicului receptarea spectacolului ca joc între comic şi tragic. Se râde, ca apoi râsul să încremenească pe buzele spectatorilor, care îşi dau seama până la urmă, că râd, de fapt, de “găurile negre” din viaţa lor.
Părintele teatrului absurd, cum a fost considerat Eugene Ionesco, îşi argumenta astfel, în “Notes et contre-notes”, stilul scrierilor sale : “Mi-am intitulat comediile mele , sau căci, mi se pare, comicul este tragic şi tragedia omului derizorie. Pentru spiritul critic modern nimic nu poate fi luat cu totul în serios, nimic cu totul în uşor …”. Acest crez cinic al autorului caracterizează şi piesele “Cântăreaţa cheală” şi “Lecţia”, iar Victor Ioan Frunză l-a respectat şi materializat scenic, modern, original prin viziunea sa regizorală, cu sprijinul unei scenografii semnificativ raportate la text şi la conceptul regizoral, creată de Adriana Grand, şi al unei echipe excelente de actori. Eugène Ionesco a pornit în 1950 pe drumul dramaturgiei cu “Cântăreaţa cheală”, iar după un an a propus “Lecţia”. Acceptarea lor de către public s-a limitat la un număr restrâns de reprezentaţii. În 1952, la Theâtre de la Huchette cele două piese au fost prezentate împreună şi se joacă, de atunci, cu succes şi astăzi, pledând pentru legătura dintre comic şi tragic dorită de autor.
La Teatrul de Comedie, regizorul a continuat tradiţia alăturării celor două piese. De la comicul cu iz dramatic al lipsei de comunicare dintre indivizi, comnicare pe care o caută zadarnic fiecare fără ştiinţa practicării sale, din “Cântăreaţa cheală”, se trece la tragedia poftei de cunoaştere naivă a elevei exterminată de profesorul care se crede atoateştiutor, din “Lecţia”. Şi prin această trecere de la comic aparent, la tragic profund, rezultă un spectacol tragicomic specific absurdului lui Eugène Ionesco. Regizorul a urmărit să ilustreze scenic limbajul doar aparent comic al personajelor ce maschează, de fapt, tragedia interioară a celor care îl practică inconştient. De asemenea, Victor Ioan Frunză a insistat pe dezvoltarea subtilă a relaţiilor dintre personaje, nelipsite şi de tendinţe erotice, imposibil însă, de înfăptuit pentru că fiecare îşi are universul său sterp, ce îngrădeşte orice comunicare. Descifrarea regizorală a pieselor cu grijă faţă de rostul cuvântului e admirabilă şi servită ireproşabil de către actori. Traducerea pieselor de către Vlad Russo şi Vlad Zografi este ofertantă.
Povestea personajelor din familiile Smith şi Martin (“Cântăreaţa cheală”) şi cea dintre elevă şi profesor (“Lecţia”) sunt derulate scenic prin urmărirea a două coordonate, cea a convenienţelor comunicării între indivizi şi cea interioară a nemulţumirilor personale. Victor Ioan Frunză şi-a dorit subliniera vizuală a celor două planuri cu ajutorul scenografiei. Adriana Grand imaginează diferit, în esenţă, decorul fiecărei piese, prin unele elemente comune şi sprijinul major al proiecţiilor. Familia engleză Smith din “Cântăreaţa cheală”, locuieşte într-o casă tradiţională, cu un şemineu impozant care este invadată însă, de kitchul unor statuete şi obiecte ce sugerează parvenitismul. Şemineul şi alte două spaţii sunt locuri pentru proiecţia unor imagini exterioare sau ale celor ce urmăresc expresii ale chipurilor personajelor din scenă, în funcţie de situaţii. Familia Smith îşi manifestă exagerat tradiţionalismul chiar şi patriotismul prin insemnele drapelului aflate ridicol la tot pasul. Drapelul domină şi un colţ din fundal şi va fi ars, cu tâlc, pentru a atenţiona asupra falsităţii existenţei celor care ascultă în poziţia de drepţi imnul “God Save The Queen”. În “Lecţia”, decorul pare a fi un birou dotat tehnic modern, cu un spaţiu special, în fundal, rezervat menajerei, un complice al profesorului. Partea stângă a scenei este destinată existenţei metaforice a unei statui cu un înger ale căriu mâini sunt însângerate. Pentru stabilirea desenului tipologiilor aflate în acţiune, pntru sugerarea conflictului tragicomic dintre ele, costumele Adrianei Grand sunt notabile. Unele costume au şi o sumedenie de accesorii bine plasate, de pildă medaliile pompierului, şalurile femeilor sau lenjeria intimă a elevei ce îi atestă feminitatea provocatoare şi ascunsă. Adriana Grand este unul din scenografii de valoare ai teatrului nostru şi surprinde prin inventivitatea sa în fiecare spectacol, sprijinind vizualizarea conceptului regizoral. Proiecţiile urmează şi ele două coordonate. Sunt efecte de imagini absurde – ceasul care merge aiurea (“Cântăreaţa cheală”) sau cu intenţii realiste – demonstrarea scrisă a lecţiilor profesorului, toate fiind dublate de proiecţii surprinse în interpretare, cu expresiile personajelor provocate de relaţiile dintre ele şi situaţiilor prin care trec. Sunt spectaculoase aceste proiecţii, dar uneori prea insistent folosite regizoral, ştirbind din consistenţa receptării interpretării directe. Eugène Ionesco afirma, e drept, într-un alt context , că “Lumina face umbra mai obscură, umbra accentuează lumina” . În acest spectacol, lumina devine uneori obscură, nu evidenţiează expresiile chipurilor interpreţiilor, lăsând loc “luminii” proiecţiilor. Sunt originale aceste proiecţii, deţin numeroase trimiteri metaforice, au ritm, sunt atent gândite, rămâne discutabil totuşi, câtă forţă de convingere au ele pentru spctatorul de teatru obişnuit, dacă nu îi distrage atenţia de la jocul actorilor.
Cheia transmiterii impresionante a acestui concept regizoral, ce iese din sfera practictă de mulţi regizori pentru care absurdul lui Ionesco este prezentat pleonastic printr-o ilustrare scenică absurdă, rămân ACTORII. Reuşesc interpretări memorabile, tratează personajele cu firesc, cu sinceră trăire interioară. Regizorul Victor Ioan Frunză preţuieşte actorii, le respectă harul şi ştie să-i conducă pe calea unor evoluţii credibile. George Costin şi Bogdan Cotleţ sunt distribuiţi în ambele piese şi susţin un adevărat examen în compunerea diferită, cu pricepere, a personajelor dificile care le revin. După evoluţia sa reuşită din “Caligula”, în spectacolul Teatrului din Baia Mare, în regia tot a lui Victor Ioan Frunză, tânărul actor George Costin debutează la un teatru preţuit din Capitală. Este un actor cu o mobilitate specială a expresiei, dublată de motivări ale gândului interior. În “Cântăreaţa cheală” devine Martin, un bărbat distins şi prin ţinuta elegantă, care încearcă să se alinieze partenerei de viaţă care îl domină. Actorul sugerează pretenţiile pe care le are Martin şi mereu sunt anihilate de situaţii cărora nu le poate afla rezolvare. Cu fior dramatic şi temperament, susţine apoi, rolul profesorului din “Lecţia”. Personajul pare desprins dintr-un thriller. Paranoia profesorului atoateştiutor nu e doar o boală, îşi are o argumentare în relaţia cu eleva pentru care cunoaşterea e un joc nelipsit de superficialitate. În final, profesorul se refugiează în poalele menajerei ca un copil vinovat, moment sugestiv, interpretat cu rafinament de George Costin. Cu greu îşi mai face loc râsul în urma interpretării captivante, emoţionante a actorului, insistent speculate regizoral pe linia tragediei. Celor două personaje, George Costin le sugerează cu discreţie şi intenţiile erotice. Actorul se dovedeşte o personalitate a tinerei generaţii de interpreţi, cu multiple disponibilităţi . O performanţă a travestiului realizează Bogdan Cotleţ. Debutul reprezentaţiei atenţionează asupra aparenţelor personajelor pe care le vom urmări, prin schimbarea costumului bărbătesc elegant pe care îl poartă Bogdan Cotleţ, cu ţinuta menajerei din “Cântăreaţa cheală”. Travestiul se înfăptuieşte în faţa publicului, cu sala luminată şi familia Smith încremenită pe scenă. Actorul devine astfel, o menajeră visătoare, prostuţă, neglijentă, care în final, se va descoperi că este iubita pompierului, stârnind invidia doamnelor Smith şi Martin. Jocul este cu fineţe evidenţiat de actor. În menajera din “Lecţia”, Bogdan Cotleţ oferă un alt travesti , cu un alt profil psihologic. În noua menajeră este o femeie autoritară, colaboratoarea devotată a profesorului, se manifestă ambiguu, când ca iubită, când ca mamă grijulie. Rolurile sunt exemplar realizate de acest talent de excepţie al tinerei generaţii. Valoarea distribuţiei sporeşte prin actorii cu partituri singulare. O femeie plină de ifose, o autentică englezoaică mic burgheză, este doamna Smith, printr-o multitudine de nuanţe caracterizată de Virginia Mirea. Imitării unui exerciţiu de limbă engleză de la începutul reprezentaţiei, actriţa îi dă conţinut satiric şi indică falsul comunicării dintre soţii aflaţi în faţa şemineului, doamna cu o pisică “robot” în braţe, domnul citind ziarul, alături având un buldog. Senzaţională este actriţa când dezvăluie că doamna Smith are şi dorinţe, cochetează, la început, cu Martin, ca apoi să fie copleşită de prezenţa pompierului. Doamna Smith devine prin jocul excelent al actriţei o femeie cenzurată de false convenţii, cu dorinţe erotice însă, ce izbucnesc ridicol. Cunoscută prin evoluţiile sale amuzante din divertismentul-pamflet “Mondenii” de pe micul ecran, tânăra actriţă Mirela Zeţa e o surpriză a spectacolului. Este printre puţinele actriţe care au şansa afirmării la tv. şi se detaşează de prestaţiile specifice pamfletului tv, pe scenă dezvoltând nuanţat personajul, urmărind prin expresii partenerii şi în momentele de tăcere. Doamna Martin a sa are pretenţii de divă care mereu se parfumează, dar se refugiază într-o singurătate intimă, joc dublu susţinut cu farmec de Mirela Zeţa. O interpretare impecabilă acordă Florin Dobrovici , domnului Smith. Acesta este un soţ însingurat, meschin în respectarea convenţiilor burgheze, dar cu pretenţii şi gelozii în relaţia cu a sa consoartă. Tot în “Cântăreaţa cheală”, Dragoş Huluba compune cu virtuozitate pe acel căpitan de pompieri, reprezentant al autorităţii publice. Pare provocator şi autoritar, dar e, de fapt, un individ timid şi singuratic. Interpretarea sa musteşte de umor, dar ascunde şi tristeţe. În “Lecţia”, o altă tânără actriţă uimeşte prin performanţa interpretării elevei. Andreea Samson este excelentă prin modul în care combină naivitatea elevei, ambiţiile sale prosteşti, cu sensibilitatea unui suflet candid, dar şi feminitatea unei posibile cochete în alte situaţii. Eleva sa are o tratare complexă, bogată în conţinut uman, diferită faţă de alte interpretări ale acestei partituri. Andreea Samson luptă şi cu inconvenientul proiecţiilor pe care le estompează prin acumularea tensiunilor impuse de situaţiile relaţiei cu profesorul, transmise credibil publicului, e drept şi prin imagini fugare în prim-planuri.
“Cântăreaţa cheală & Lecţia” poate surprinde pe unii spectatori prin explozia sa de originalitate. Rămâne însă, un eveniment cultural, ce trebuie urmărit pentru a descoperi alte valenţe ale teatrului absurd mai apropiate de substratul tragic decât de comicul aparent al limbajului. Este un spectacol provocator, un experiment reuşit în intenţiile unor căutări de înoire a teatralităţii, respectând scrierea dramaturgului.

P.S. Remarcabil este programul de sală al acestui spectacol.

TEATRUL ODEON – “DEPECHE//DANCE”

UN SPECTACOL UNICAT

La Teatrul Odeon funcţionează de aproximativ zece ani un proiect special, “Teatru dans”, ce a dovedit prin spectacolele realizate înalta sa calitate artistică. De-a lungul anilor s-au prezentat în cadrul acestui proiect premiere remarcabile precum “Bloch Bach”, “Umbre de lumină”, “Portretul lui Dorian Gray”, “Un Tango Mas”. Sufletul acestui proiect este Răzvan Mazilu, dansator şi coregraf de valoare, singurul angajat din cadrul teatrelor noastre instituţionalizate în calitate de coregraf. Opţiunea Teatrului Odeon pentru proiectul “Teatru dans” şi cooptarea unor personalităţi pentru realizarea sa demonstrează manageriatul destoinic al acestei instituţii publice. Alăturarea dansului modern teatrului este o iniţiativă de excepţie, mai ales la noi, unde segmentul dans contemporan se află în suferinţă.
“DEPECHE//DANCE” ingenios propune prin coregrafia italianului Massimo Gerardi o ilustrare scenică a hiturilor celebrei formaţii muzicale britanice “Depeche Mode”. Dragostea, gelozia, rivalitatea într-o competiţie şi singurătatea sunt invocate în cântecele trupei preţuite şi de publicul nostru, indiferent de vârsta sa. Nouă tineri, dansatori excelenţi – Laura Andrei, Bianca Patrichi, Judith State, Vanda Ștefănescu, Cristian Chiş, Mircea Ghinea, Levente Szasz, Florin Tănase, Mihai Smarandache, alături de artistul de necontestat, Răzvan Mazilu “trăiesc” muzica şi cuvântul formaţiei “Depeche Mode”. Dansul lor este modern dar are drept suport al expresiei, tehnica profund asimilată a baletului clasic. În fiecare din cele cinsprezece melodii alese pentru reprezentare scenică se simte, prin interpretarea impresionantă, cum mişcarea, dansul, servesc cuvântul, îl încarcă de semnificaţii.
Coregraful Massimo Gerardi e magicianul din umbră al acestui spectacol teatral ieşit din matcă obişnuitului. Surprinzător reuşeşte să evidenţieze personalitatea fiecărui interpret din echipă, fie prin momente solistice – monologuri considerate în teatru -, fie prin relaţiile de comunicare între personajele propuse de compoziţia melodiei – versuri şi muzică. Momente de desăvârşită expresie corporală, intens trăite interior oferă, în primul rând, Răzvan Mazilu. Artistul simte sensurile muzicii şi cuvântului prin întreaga fibră a corpului. Răzvan Mazilu parcă ar fi un om din plastilină căruia orice sunet sau cuvânt îi modelează atitudinea. Linia sa de expresie o urmează admirabil şi mai tinerii săi parteneri. Ca apariţii sunt persoane diverse, dar profesionişti desăvârşiţi în cunoaşterea abc-ului mişcării, transformat într-un limbaj original de comunicare a stărilor prin care trec personajele atribuite prin compoziţiile formaţiei. Sunt impresionante scene ca “Lie to me”, “Nothing”, “Personal Jesus” sau “The sinner in me” . Textele şi muzica prind viaţă prin interpretarea acestor artişti minunaţi. Finalul spectacolului schimbă registrul şi implică interpretarea live a îndemnului la linişte într-o lume agitată din melodia “Enjoy the silence”, înfăptuită cu o portavoce de Mihai Smarandache care aminteşte astfel de Davide Gahan solistul trupei “Depeche Mode”. Se completează momentul final şi prin dansatorii care cântă integrându-se bandei sonore refrenul melodiilor “It’s no good” şi “Leave in silence”.
Spectacolul câştigă în atractivitate şi prin decorul creat de Eveline Havertz şi costumele imaginate funcţional pentru expresia mişcării de Răzvan Mazilu. Decorul este aparent simplu prin cele patru panouri albe, transparente, dar manevrarea şi iluminarea lor creează atmosfera necesară ilustrării fiecărei compoziţii muzicale. Panourile mai sunt folosite şi pentru “umbrele chinezeşti” la care se face apel în unele scene, completând atractiv vizualitatea spectacolului. La rândul lor costumele desenează provocator tipologiile interpretate de fiecare dansator, care îşi mai găsesc un sprijin şi în diverse obiecte alese cu tâlc (globul pământesc, pistoale etc.).
“DEPECHE//DANCE” poate fi considerat un spectacol-eveniment, atât pentru mişcarea teatrală, cât şi pentru cea a dansului modern de la noi. Este un spectacol în care se îmbină armonios impactul emoţional produs de muzica trupei “Depeche Mode” cu vizualizarea ei teatrală în originale videoclipuri trăite în direct, pe scenă, sub ochii spectactorilor, de autentici artişti ai expresiei corporale slujitori ai dansuli modern care este cel mai apropiat ca menire de statutul teatrului dominat de cuvânt.