TEATRUL NAŢIONAL “I.L.CARAGIALE” - “TOŢI FIII MEI”

EMOŢIE ŞI PROVOCARE

Care ar fi rostul teatrului până la urmă? Să transmită emoţie şi să provoace la gând interior spectatorul, să-l captiveze prin infuzia emoţiei de a judeca destine tragice sau comice. Cine sunt creatorii stării de emoţie a spectatorului? Dramaturgul, regizorul, alături de scenograf şi - evident - actorii. Când regizorul, în special, uită că este ” purtătorul de cuvânt ” al dramaturgului şi forţează viziunea sa regizorală asupra piesei, fie din intenţia de actualizare, fie prin tratarea relaţiilor dintre personaje cu dorinţa de a descoperirii valenţe noi în numele originalităţii ignorând contextul dramaturgiei, a textului, rezultatul poate fi un spectacol şocant dar neconvingător pentru public. De secole se caută şi se încearcă diverse stiluri în scopul de o aşa zisă modernizare a esteticii teatrale ce eşuează în uitare pentru că o bună majoritate a spectacolelor de acest fel ignoră substanţa dramatică şi scopul receptării ei cu emoţie de către spectator.

“Toţi fiii mei” de Arthur Miller, în regia lui Ion Caramitru şi scenografia lui Dragoş Buhagiar, într-o distribuţie admirabilă, este un spectacol conceput pe linia “teatrului adevărat”, numit însă de unii cu ironie “clasic”, dar e, de fapt , “teatrul realismului magic” servit la noi strălucit de Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu sau Alexandru Tocilescu. E teatrul emoţiei şi provocării spectatorului la judecarea mesajelor transmise pe scenă. Piesa lui Arthur Miller, scriitor de marcă al americanilor, evreu de origine poloneză, “Toţi fiii mei”, a avut premiera în 1947 şi a fost reţinută în repertoriul teatrelor noastre o singură dată , în 1948, cu Aura Buzescu şi George Calboreanu, în scenografia lui Liviu Ciulei şi regia lui Dinu Negreanu proaspăt venit de la Moscova care vedea în piesă doar condamnarea capitalismului veros. După şase decenii, Naţionalul bucureştean revine la acest text, o alegere repertorială meritorie, pentru a demonstra că piesa rămâne foarte actuală în primul rând prin constructul personajelor. Nu numai povestea industriaşului Joe Keller care a devenit prosper acceptând cu neruşinare să furnizeze aviaţiei cilindri cu defect în timpul celui de al doilea război mondial, îi dă actualitate, ci acuza la adresa celor pentru care morala este ignorată, indiferent de contextul social, politic în care trăiesc. Peste contextul epocii în care a fost scrisă şi atitudinile personale ale lui Arthur Miller de simpatizant al unei ideologii de stânga, comunistă chiar, dramaturgul reuşeşte construcţia perfectă a personajelor plasate în conflicte majore, piesa sa câştigând valoare universală. Omul este ţinta lui Arthur Miller, arătat sub diversele feţe ale caracterului său, omul şi raportul său cu semenii, judecat după perceptele binelui şi răului ce sălăşuiesc în fiecare individ. Aceste percepte sunt universale, ele au “născut” teatrul antic şi au continuat să domine dramaturgia până în zilele noastre dându-i valoare. În “Toţi fiii mei” Arthur Miller urmăreşte riguros psihologa individului în situaţii existenţiale cruciale.

Regizorul Ion Caramitru a descifrat în profunzime sensurile scrierii şi s-a ferit de orice comentare şi actualizare a pretextului social-politic al acţiunii. În final abia, printr-o imagine metaforică punctează rezultatul frământărilor unui timp istoric ce a produs şi tragedia familiei Keller. Spectacolul său este actual fără “să scoată ochii” publicului prin efecte exterioare exagerat plasate, ci dar speculând, cum destul de rar se întâlneşte astăzi în teatru, relaţiile dintre personaje, sensurile morale ale disputelor purtate, evidenţiate prin interpretările de excepţie ale maeştrilor Sanda Toma şi Victor Rebengiuc, alături de o echipă ce reuneşte actori implicaţi cu tot sufletul în reprezentaţie, indiferent de amplitudinea partiturii lor. Spectacolul se derulează pe scena mare a Naţionalului bucureştean, o scenă incomodă pentru un construct teatral credibil. Incomodă atât pentru actori care trebuie să acopere un spaţiu mare de joc, pentru spectatorii ce vor să le urmărească toate reacţiile în raport cu întregul ansamblu, cât şi pentru creatorul decorului. Regizorul a apelat la colaborarea cu unul dintre cei mai valoroşi scenografi ai momentului, Dragoş Buhagiar. Acesta a împins spre sală scena, extinzând-o prin renunţarea la câteva rânduri de scaune şi a umplut spaţiul imens pus la dispoziţie cu constructul curţii interioare a vilei unei famili avute. Vila este elegantă, are un etaj, spaţiile de joc se amplifică astfel la diferite nivele şi sunt folosite inventiv de regizor. Centrul curţii e dominat de o piscină acoperită cu frunze moarte, copacii din jur sunt desfrunziţi, parcă am fi în plină toamnă, şi - în ciuda anotimpului indicat de replici - decorul sugerează simbolic că ne aflăm de fapt în faţa unei lumi ale căror destine apun. Dragoş Buhagiar prin acest decor subtil conceput creează atmosfera solicitată de conflict, atent la detaliile necesare pentru desenul fiecărui colţ al spţiului de joc, el fiind un as al detaliului scenic. Costumele sale cu tentă retro respectă linia tipologiilor. În acest cadru maiestos al imaginii teatrale genarale, Ion Caramitru, fără ajutorul unui specialist în mişcare sau coregrafie, a reuşit să îndrume surprinzător mişcarea actorilor, folosind întreaga scenă, dirijarea lor fiind dictată de susţinerea relaţilor şi conflictelor. Și prin îndrumarea mişcării personajelor regizorul amplifică tensiunea reprezentaţiei. Se remarcă deasemenea, luminarea spaţiilor de joc în funcţie de conflict, light design-ul fiind realizat de un specialist în acest dificil domeniu, Chris Jaeger. Cu sens sunt folosite şi efectele multimedia concepute de Daniel Gontz; se prefaţează inspirat prin ele debutul reprezentaţiei, cu imagini în alb-negru ce sugerează epoca războiului, alte proiecţii cu tâlc selectate intervin apoi la momentul pauzei. Accentele muzicale (Vlaicu Golcea) punctează scenele cheie ale acţiunii. Pentru spectatori în memorie vor rămâne actorii, creaţiile memorabile ale celor doi mari artişti – Sanda Toma (Kate Keller) şi Victor Rebengiuc (Joe Keller). Ei sunt părinţii aflaţi în confruntare cu fiul lor, Chris, interpretat de Dragoş Stamate, marcaţi şi de dispariţia în timpul războiului a lui Larry, fiul mereu invocat. Având o bogată experienţă de succese ca actor, Ion Caramitru, acum, în rol de regizor a ştiut să dezvolte impresionant evoluţia fiecărui personaj folosind calităţile actorilor distribuiţi în raport cu partiturile oferite generos de dramaturg. Actorii sunt cei care, la finalul reprezentaţiei vizionate, au determinat spectatorii să-i aplaude cu entuziasm minute în şir. Era un spectacol obişnuit, nu o premieră. Am sesizat, cum de nenumărate ori în timpul reprezentaţiei, spectatorii parcă respirau la unison urmărind cu sufletul la gură, într-o linişte deplină, disputele dintre personaje. La emoţia sălii o evolutie determinantă o are Sanda Toma prin tratarea cu rafinament a nuanţelor în frământările prin care trece mama celor doi fii, Kate. La început, Kate pare o fiinţă bolnavă, marcată de ideea că fiul său Larry mai trăieşte, dar se arată a fi şi o femeie puternică, autoritară, chiar perfidă în neacceptarea lui Ann (Costina Ciuciulică), iubita lui Chris şi fosta logodnică a celui dispărut, în familie. În unele scene manifestările lui Kate par ridicole, stârnesc amuzamentul spectatorilor, ca imediat acestora să le încremenească zâmbetul pe buze, pentru că Sanda Toma ştie să jongleze cu stările interioare ale personajului pentru a dezvălui în final, complicitatea avută cu Joe în acoperirea faptelor imorale pe care le-a tolerat până atunci. Sanda Toma oferă o creaţie unicat în acest rol care cândva a fost interpretat de profesoara sa Aura Buzescu. În stagiunea trecută, Victor Rebengiuc era preţuit de public pentru Willy din “Moartea unui comis voiajor” la Teatrul “Bulandra”, un alt personaj de referinţă din opera lui Arthur Miller. De astă dată îl veţi întâlni în Joe Keller, un rol de altă factură, ale cărui conataţii actorul le relevă cu măestrie. Joe al său pare un om obosit de munca depusă pentru bunăstarea familiei sale, dar şi marcat de gânduri ascunse. Speculează venirea lui Ann în familie. Pare sincer în atitudni dar sugerează şi o anume temere prin primirea cu eufuziune a copiilor lui Deever, fostul său colaborator aflat la puşcărie. Victor Rebengiuc caracterizează excelent pe Joe, cel care a ştiut să scape de rigorile justiţiei dar în final trebuie să se supună judecării faptelor sale reprobabile de către fiul său, Chris. O creaţie memorabilă expune actorul prin forţa dramatică şi credibilitatea atitudinilor în configurarea lui Joe căruia îi poţi înţelege motivările faptelor dar îl şi condamni pentru lipsa sa de moralitate. Sanda Toma şi Victor Rebengiuc oferă spectatorului personaje adevărate în care acesta descoperă atitudini apropiate intimităţii sale.

Este foarte dificil pentru tinerii actori să se confrunte în scenă cu parteneri de calibrul celor doi maeştri. Dragoş Stamate în Chris construieşte cu măsură şi firesc profilul fiului îndrăgostit şi susţine tensiunea relaţiilor cu cei din familie. În scena confruntării finale dintre fiu şi tată, actorul este totuşi copleşit de forţa partenerului. Sensibilă, graţioasă în ţinută, atentă la relaţii este Costina Ciuciulică în Ann Deever. Tânăra actriţă marchează cu atenţie şi îndoielile interioare survenite la venirea fratelui său George (Ioan Andrei Ionescu) după vizitarea tatălui aflat în detenţie. Irebroşabil este Ioan Andrei Ionescu prin modul în care caracterizează revolta lui George şi provoacă confruntarea pentru stabilirea adevărului. Actorul îşi tratează personajul, care este de profesie avocat, nu ca pe un simplu justiţiar, ceea ce dă o consistenţă deosebită interpretării sale. Pe lângă fireasca revoltă a fiului, Ioan Andrei Ionescu sublinează şi amărăciunea celui aflat în dilema acceptării ca adevăr relatarea tatălui condamnat. Un rol secund, Lydia Lubey, vecina familiei Keller, îl evidenţiează prin minuţia expresiei, Irina Cojar. Este fosta iubită a lui George, căsătorită cu Frank, personaj interpretat cu fineţe de Gavril Pătru. Doi actori cu experienţă, Viviana Alivizache (Sue Bayliss) şi Dorin Andone (Jim Bayliss), interpretează un alt cuplu de vecini ai familiei industriaşului, evidenţiind excelent tipologiile. Actorii distribuiţi în roluri de prim plan sau de plan secund au plăcerea jocului şi naturaleţe în relaţii, trăind implicarea în situaţii şi când nu au replică şi urmăresc doar dialogul celor din jur.

“Toţi fiii mei”, piesă inspirată dintr-un fapt real, este un spectacol ce pledează emoţionant în favoarea respectării regulilor morale şi fură respiraţia spectatorilor copleşiţi de contactul cu o lume ce le este apropiată. Trebuie vizionat acest spectacol pentru că nu veţi regreta nici timpul acordat întâlnirii cu artişti unicat din peisajului teatral.