“ CHIP DE FOC “ – TEATRUL APROPO ( Teatru independent )

UN REZULTAT AL DISCUTABILULUI NOSTRU ÎNVĂȚĂMÂNT ARTISTIC

         Trebuie să apreciem mai întâi, efortul de extindere al teatrului independent. În acest domeniu artistic fragil, s-a lansat și Teatrul Apropo, pe strada Foișorului nr.160, firește într-un spațiu improvizat, slab dotat tehnic, dar inițiativa merită apreciată. Lansarea Teatrului Apropo, mai de numit pretențios și Centrul Independent pentru Artele Spectacolului, s-a înfăptuit și prin găzduirea unui spectacol multipremiat la Gala Absolvenților UNATC 2012, “Chip de foc”. Acest “examen” a obținut Premiul pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru cea mai bună regie – Catinca Drăgănescu, Premiul pentru cel mai bun actor – Vlad Spilca și Premiul pentru cea mai bună actriță – Cristina Drăghici. Se pare că  spectacolul “Chip de foc” ar fi un examen de masterat al regizoarei. Tinerii realizatori au uitat să specifice însă, cine le-au fost dascălii. UNATC nu mai deține Studioul “Casandra” unde “examenele” de absolvire erau popularizate timp de o stagiune și nici nu a întreprins nimic pentru a găsi o soluție ca tinerii să treacă prin proba de foc a unui contact prelungit cu publicul prin mai multe reprezentații prezentate consecvent într-un spațiu teatral. UNATC produce acum ca pe bandă rulantă absolvenți numeroși cu examene de licență, de masterat, de doctorat, susținute la sediu, în diverse săli de clasă sau chiar într-un “cort” din curtea instituției, ce trec ușor în anonimat. Rar un teatru independent acordă găzduire în repertoriul său unui “examen” de absolvire considerându-l reușit .“Chip de foc”, spectacolul multipremiat din o sumedenie de “examene”, a avut șansa de a se adapta unui spațiu de joc al unui teatru independent, nu cu mult diferit ca mărime față de sălile de curs de la UNATC, dar realizarea sa ridică numeroase probleme privind situația învățământului nostru artistic. Elementele de bază ale studiului timp de trei ani pentru licență sau cinci ani când se obține și masteratul, nu se fac simțite în acest “examen”.

Tânăra regizoare Catinca Drăgănescu a optat inspirat pentru piesa dramaturgului german contemporan de succes, Marius von Mayenburg, cu o tematică de actualitate – criza unei familii ratate. Tatăl și mama nu relaționează cu cei doi copii adolescenți – Olga și Kurt care ajung chiar la o relație incestuoasă. Erotismul este o preocupare constantă a textului și amplificată de regie. Revolta lui Kurt cauzată și de viața din familie, ajunge la paroxism , finalul piesei fiind cumplit. Dramaturgul, cu abilitate, creează creșterea unei tensiuni de la o scenă la alta prin conflictele-argument pentru revolta lui Kurt. Textul este foarte dificil pentru o ilustrare teatrală. Cu greu, chiar și un regizor experimentat ar putea da față credibilă tensiunii piesei. Catinca Drăgănescu a ambiționat totuși, să demonstreze că poate realiza un astfel de spectacol, apropiat tematic de frământările tinerei generații. Lipsită fiind însă, de experiență teatrală și de o îndrumare didactică solidă pentru cunoașterea “a.b.c.-ului” profesiei de regizor, eșuează într-o lamantabilă relatare teatrală a tensiunii solicitate de text. Apelează la stridența rostirii replicii de către interpreți, iar textul devine de neînțeles în scene cheie petrecute într-un spațiu neconvențional, în care publicul se află la câțiva pași de actori. Regizoarea uită că se adresază doar, aproximativ celor 50 de spectatori din sală și dublează stridența vocală și prin cea a accentelor muzicale neinspirat alese drept contrapunct sonor al conflictelor. Uită regizoarea și de elementul esențial al îndrumării actorilor pentru dezvoltarea relațiilor în conflict, pentru descifrarea sensurilor și subtextului replicii. 

Dirijează distribuția pe două căi : mama și tatăl sunt niște caricaturi ridicole, tinerii, niște persoane naive, fiecare cu personalitatea sa, mai mult sau mai puțin fragilă psihic. În unele scene, regizoarea dovedește fantezie, dar ignoră  profundul mesaj dramatic al scrierii. Lucrează pe segmente teatrale și nu reușește să le ansambleze coerent pentru a servi creșterea ritmică a tensiunii solicitată de text, pentru a transmite cum poate duce la un dezastru uman conflictul dintre generații într-o familie aflată într-o criză relațională. Studiul de caz surprins de text este rezolvat scenic prin artificii teatrale derizorii, cum se poartă acum în improvizații regizorale,  fiind lipsit de analiza psihologiei personajelor. Regizoarea a ales pentru vizualizarea teatrală decorul pe două planuri principale – patul părințiilor și cel suprapus al copiilor adolescenți. Ioana Pashca servește ideea concepției regizorale, firește cu mijloacele modeste ca într-un spectacol studențesc, dar funcționale ca menire  pentru rostul unui decor, raportat la piesă.  

Încearcă realizarea unor caracterizări de substanță, Vlad Spilca în Kurt și Cristina Drăghici în Olga, dar regia nu le folosește la nuanță posibilitățile pentru evoluțiile  personajelor propuse de text. Vlad Spilca interiorizează , în multe momente, suferința interioară a tânărului adolescent confuz în reacții și prin absența comunicării cu  familia. Nebunia lui Kurt ajuns a fi criminal în revolta sa, actorul o susține fragil și prin lipsa îndrumării regizorale. În sora sa Olga, Cristina Drăghici începe spectacolul, și întâmpină copilărește publicul ca expresie. Actrița încearcă apoi, să dezvolte trecerea copilei naive, la starea unei femei tinere, adolescente, dornică de dragoste. Pierde însă, pe parcurs accentele necesare transformării personajului. Regia servește penibil trecerea spre maturitate a celor doi, care devin spre final, purtători de ochelari negri de soare. Lui Paul, tânărulul care are o relație cu Olga, regia îi frânge de asemenea, dezvoltarea. Încearcă să îl salveze din linia regizorală derizorie, Cezar Grumazescu  și se poate reține interpretarea sa prin naturalețea relaționării de a propune ilustrarea credibilă a unui reprezentant al generației actuale. Personajul secundar, dar argument esențial pentru conflict, se reține  prin jocul firesc al actorului   care nu este însă, remarcat de premiile Galei Absolvenților. În cazul Mamei și Tatălui, actorii se adaptează docil , încercării de a schița caricaturi de personaje. Tatăl citește ziarele tot timpul, dar regia uită să exploateze efectul lor asupra relaționării cu cei din familie. Bogdan Nechifor șoptește rostirea replicii, personajul nu comunică degradarea sustanței acestui individ. Cuvintele sale abia se înțeleg, în vreme ce alte personaje le țipă exagerat. Oana Popescu, conform regiei,  vrea ca mama să fie o persoană obsedată de sex, și exterior, exagerat întreprinde caricaturizarea ei. Bogdan Nechifor și Oana Popescu pot fi tinere talente , dar au avut neșansa unui concept regizoral ce le-a ignorat posibilele capacități personale.

“Chip de foc” rămâne un “examen” de la UNATC, multipremiat neconvingător pentru merite , ce arată iar, discutabila situație a învățământului artistic. Rar am urmărit “lansarea” unui spectacol , unde cu greu să se obțină două “runde” de aplauze de la tineri spectatori. Manifestarea profesională elementară a lipsit absolvenților. “Doctorii” profesori de la acest institut principal al învățământului artistic, majoritatea lipsită de o practică scenică recunoscută, sunt, din nou,  în dificultate prin rezultatele lor “pedagogice”.