“ILUZII” – TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” din CRAIOVA

TINERI MAGICIENI AI UNEI NOI TEATRALITĂȚI

         Dramaturgul, scenaristul, actorul, regizorul de teatru și film, Ivan Vyrypaev este o personalitate europeană recunoscută pentru realizările sale pornite de acasă, din Rusia. A inițiat curentul “Noua Dramă” cu intenții ferme ca teoretician. Piesa “Oxigen”, jucată și la noi, a deschis noul drum propus de această personalitate.

         “Iluzii” a intrat mai demult și în repertoriul unui important teatru independent din Capitală, dar spectacolul nu a pus în evidență valoarea și inovația dramaturgică a autorului. Aceiași piesă ambalată novator cum solicită și Ivan Vyrypaev ca teoretician, în regia tânărului Bobi Pricop, oferă un spectacol impresionant, cu o “lectură” teatrală originală.

         Programul de sală conceput atent, reproduce de la început declarația lui Ivan Vyrypaev, mărtuire a crezului său artistic, preluată de regizorul Bobi Pricop drept cheie a conceptului său scenic. “ (…) Regizorul contemporan este cel care reunește formele noi, avem șansa de a ajunge la un nou fel de artă. Noua generație de creatori folosește ecranele, arta video, etc. Arta contemporană nu dă naștere unui dialog, nu mai există un dialog adevărat între personaj și spectator. Însă dacă fac ceva pregnant, asta se transmite sălii, opera de artă a trecut în sală. Tot ce creez e numai în spectatori. (…)” Bobi Pricop dezvoltă senzațional observațiile dramaturgului rus și le completează inventiv, transformând la vedere forma convenției teatrale clasice în cea a parteneriatului cu publicul, adersându-i subtil întrebările rezultate din situațiile “povestite” de personaje, sprijinite surprinzător vizual.

         Amintim pe scurt că piesa povestește despre destinele și relațiile a două cupluri prietene – Sandra și Danny / Margaret și Albert, ajunse la senectute. Sunt numeroase monologuri – evocări ce au o temă comună, esența vieții prin dragoste și comunicare. Regizorul își ia publicul complice pentru căutarea sensurilor adevărate ale evocărilor celor patru “povestitori” și propune întâlnirea cu ei într-o hală (Sala Atelier a Naționalului craiovean). Decorul conceput de arh. Andreea Simona Negrilă aparent nu există. Într-o hală două schele cu scări laterale, îngrădesc în centru o scenă rotativă ca o floare prin construct. Un ventilator în fundal și un ecran mare pe un perete lateral, completează cu rost acest cadru de ilustrare a frământărilor unor destine aparent banale. Costumele au linie uniformă; cele două femei poartă aceiași rochie neagră, elegantă ca pentru o serbare, iar bărbații în blugi au bluze negre; tenișii roșii purtați de personaje dau nota căutărilor febrile ale celor patru. Scenografia ferită de ostentații, gândită inspirat în profunzimea ilustrării teatrale cu funcționalitate ca sens, devine un cadru activ al reprezentației. Personajelor li se va alătura într-un colț de sus al unei schele, un violoncelist care va puncta adeseori drumul căutărilor evocate. Remarcabil muzician se dovedește tânărul Orlando Buda de la Liceul de Artă “Marin Sorescu”. În acest cadru ciudat, spectatorii vor fi primiți de cei patru actori care stau parcă pe gânduri pe scaunele plasate pe laterale și de violoncelist. Spectacolul debutează cu un lung monolog al Sandrei (Ioana Manciu). Vine pe scena-floare și în fața unui microfon povestește ultimele mărturii ale Danny aflat în pragul morții, declarația de dragoste către soția care i-a fost alături în cei 52 de ani ai mariajului. “Floarea” se rotește și intervine Margaret cu mărturii (Romanița Ionescu), “femeia cu un simț al umorului foarte dezvoltat”. Aceste două monologuri prezentate static la microfon, ca într-o convenție obișnuită, dar cu emoție, sensibilitate și accente de umor plasate de interprete, te duc cu gândul la o telenovelă obișnuită. Dar treaptă cu treaptă, secvență cu secvență, regizorul schimbă coerent și logic forma convenției teatrale, surprinde prin inovații ce își au motivație în text și substratul său. Ecranul pe care era proiectată doar imaginea unor trepte dintr-o scară a schelei, se transformă în partener activ. Toate proiecțiile se realizează cu sens prin manevrarea aparatului de către actorii “povestitori”. Aparatul de filmat “vorbește” alături de personaje prin imagini ce surprind de pildă, fie chipul lui Margaret în prim plan, fie … jocul celor patru deveniți siluete din hârtie. Imaginile intră în stările povestitorilor despre diferitele personaje amintite. Astfel, destăinuirile despre posibile iubiri ascunse între membrii cuplurilor prietene, bombardează asistența din stal cu întrebări. Să fie oare adevărată iubirea lui Danny pentru Margaret, etc? Cine pe cine a iubit cu adevărat? Sau totul este un puzzle de iluzii personale ale fiecărui personaj? Este remarcabilă inovația teatrală a regizorului Bobi Pricop ce prinde publicul într-o capcană emoțională. Regizorul demonstrează că ecranul, arta video nu sunt artificii de imagine, cum se întâmplă adeseori în alte spectacole, ci pot deveni personaje complementare celor din spațiul de joc. În nici un moment regizorul nu a uitat de substratul textului, de dorința de implicare emotivă și provocatoare a celor care asistă la ilustrarea dramatică, uneori ironică, împinsă chiar spre grotesc, a radiografierii unor destine obișnuite. Spectatorii se pot regăsi în aceste destine ilustrate cu dibăcie.

         Tot demersul magic al regizorului de a realiza un nou stil de expresie teatrală, nu putea prinde viață scenic credibil decât prin contribuția de bază a actorilor. Romanița Ionescu, Ioana Manciu, Cătălin Băicuș și Vlad Udrescu merită multe, multe laude pentru modul în care fiecare se transpune într-un caracter, personalizează atent evocările. Partiturile lor sunt ieșite din nota comună, “clasică”. Fiecare trebuie să fie și narator neutru al evocărilor, și un personaj în sine, dar și cel ce relatează într-o situație aparte replica prietenului sau partenerului de cuplu. Cu finețe sugerează Romanița Ionescu esențele situațiilor prin care au trecut personajele; tristețile, ca și bucuriile vieții sunt sensibil marcate de Ioana Manciu; trăitor sincer de iluzii devine Cătălin Băicuș; trece magic de la o exprimare de gând interior la comunicarea sa sub aparența adevărului, Vlad Udrescu. Cei patru tineri actori oferă un exemplu de magie teatrală prin adaptarea la cerințele viziunii teatrale, prin transformări expresive admirabile.

         “Iluzii” poate fi considerat un spectacol-eveniment în care o echipă de tineri creatori pornind de la crezul artistic al autorului piesei, propun un altfel de teatru, captivant, novator în convenții.

P.S. La Teatrul Național “Marin Sorescu” se petrece un fenomen dorit insistent - promovarea tinerelor talente, cooptarea lor în colective consacrate. După lansarea tânărului regizor Dragoș Mușoiu cu "Spargerea", un alt exemplu este acum, Bobi Pricop și debutul actorilor pe scena craioveană -  Ioana Manciu și Vlad Udrescu. Iată că un manager iscusit precum Mircea Cornișteanu demonstrează că este posibil ca “iluzia” tinerilor de a se alătura unui teatru important, poate deveni realitate!