“ DOI PE O BANCĂ “ – TEATRUL METROPOLIS

LA LUCRU … ACTORII - PROFESORI

         Teatrul de proiecte s-a afirmat în Capitală prin apariția în 2007 a Teatrului Metropolis aflat sub oblăduirea financiară a Primăriei și sub direcția apreciatului actor George Ivașcu, director – manager al instituției, dar și pedagog. Acum, teatrul de proiecte s-a extins și prin “Teatrelli”. Precizăm că un teatru de proiecte nu are o trupă stabilă de actori, regizori angajați și își organizează, în genere, repertoriul pin proiectele oferite de regizori care includ în distribuții actori din alte teatre instituționalizate, cât și actori independenți, din când în când. Echipa proiectului acceptat funcționează în baza contractelor individuale ca finanțare. Cu timpul, în repertoriul  teatrului de proiecte de la Metropolis s-a acordat o atenție sporită și actorilor profesori la UNATC, de exemplu în “Țarul Ivan își schimbă meseria” sau “Tarelkin” (comentate pe acest blog). În sine, ideea este lăudabilă pentru că mulți profesori doctori actori nu mai activează și pe scenă. Unii profesori doctori mai tineri au apărut sporadic sau niciodată pe o scenă, ca să convingă de harul actoricesc deținut. O motivare a atenției pentru actorii - profesori poate fi considerată și reluarea spectacolului “Doi pe o bancă”. 

         Acest spectacol, în aceiași regie și scenografie, a avut premiera în 2012 (comentată pe blog), dar într-o altă distribuție. Atunci, cele două personaje erau interpretate de Adela Popescu – actriță independentă și Mihai Bendeac – actor la Teatrul de Comedie. Emanuel Pârvu – actor, regizor, scenarist și profesor dr. la UNATC se pare că este preocupat de piesa dramaturgului rus contemporan de marcă, Aleksandr Ghelman, “Doi pe o bancă”, mult jucată și la noi în diferite teatre. “Noua” sa viziune regizorală ar vrea să arate că acel cuplu nefericir – un bărbat și o femeie care se întâlnesc într-un parc după câțiva ani de la o aventură de o noapte – poate fi interpretat în diverse formule. Folosește însă, același decor al scenografului Bogdan Spătaru, un kitsch; piesa este realist scrisă, dar decorul vrea să imagineze “suprarealist” un parc desenat din butaforie, ce amintește de … Disneyland. Renunță la jocul costumelor aruncate în tomberonul din parc și la conceperea profilului personajelor din spectacolul anterior, unde bărbatul era un claun. Regizorul Emanuel Pârvu se apropie acum de intențiile dramaturgului având drept sprijin  actori cu o mare experiență scenică. Distribuie pe Florin Zamfirescu și Tania Filip care sunt și profesori doctori la secțiunea Arta Actorului de la UNATC. Interpretarea dânșilor contribuie la credibilitatea reprezentației prin apropierea de consistența realistă a personajelor propuse de Aleksandr Ghelman. Este admirabil cum se descurcă cei doi actori în tratarea personajelor plasate într-un decor penibil ce îi poate stânjeni în trăirea sinceră a stărilor propuse prin dialogul revederii foștilor iubiți. Numai că și în această nouă interpretare , regia neglijează trecerea de la comic la dramatic propusă de dramaturg, și o marchează scenic prin momente vizuale exagerate. Piesa este o comedie amară, aspect neglijat de regie.

         Actorii reușesc un exercițiu profesional și acoperă prin interpretare, conceptul regizoral fragil desenat scenic și apropiat de un experiment teatral derizoriu. Tania Filip dezvoltă cu sensibilitate interioară tipologia feminină a Verei, atentă la sublinierea naivității acestei femei singure care își caută un partener de viață pentru a trece prin necazuri; nu uită întâlnirea din trecut cu bărbatul în care spera și despre care nu știa totuși, mai nimic. Actrița definește semnificativ personajul în raport cu textul. Florin Zamfirescu trece cu abilitate prin ambiguitățile caracteriale ale bărbatului, vrând să îl definească drept un Don Juan al zilelor noastre. Prezentarea personajului speculează linia comică , dar mai puțin tristețea esenței motivării acțiunilor sale. Tania Filip și Florin Zamfirescu redau profilul personajelor, un bărbat și o femeie cu destine frânte care trăiesc într-o societate încă, îngrădită de mentalitatea sistemului comunist apus. Regia ignoră substratul ironic propus de dramaturg la adresa societății în care există acest cuplu, nu îl speculează; încearcă acum, doar actorii a aminti de el.

         “Doi pe o bancă” rămâne un spectacol care prin viziunea regizorală a dezavantajat substanța piese și chiar și pe actorii, din prima, dar și din cea de a doua variantă a distribuției. Teatrul Metropolis a considerat totuși, cele două variante de distribuție a fi două premiere … în același ambalaj scenografic și regizoral! Se pare că opțiunea pentru această variantă a fost de a da de lucru profesorilor, ce sunt actori stimați în urma unor numeroase realizări din vasta dânșilor biografie artistică. Este discutabil însă, de ce profesorii au acceptat a înlocui din distribuție pe colegii de la premiera unui spectacol submediocru regizoral și de ce teatrul de proiecte nu a descoperit …  proiectul unui regizor care să pună cu adevărat în valoare, harul actoricesc al dânșilor confitmat în timp, în teatru și film.

“ HOTEL CALIFORNIA “ – “TEATRELLI”

UN SPECTACOL ESTIVAL …

         În Capitală, ca și în țară, stagiune estivală nu se organizează. Teatrele instituționalizate ar fi oficial în concediu două luni. Teatrele independente încearcă să își continuie activitatea, dar nu cu rezultate strălucite pentru că și mulți actori independenți sunt în concediu. Sârguincios, doar “Unteatru” a inițiat o stagiune estivală cu spectacolele sale de marcă. De oarecare atenție mai beneficiază teatrul independent în cafenele, cum ar fi Godot Café –Teatru.

         Revenind la teatrele instituționalizate, amintim că printre ele a mai apărut unul, în buricul târgului – “Teatrelli”, cu o sală elegantă. Funcționează ca teatru de proiecte în cadrul Centrului de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București care îl și finanțează. Lansarea a avut loc cu “Quartet”, spectacol comentat pe acest blog. În cadrul proiectelor sale propune acum, “Hotel California” de Neil Simon, autor la modă în repertoriile curente.

         Piesa dramaturgului contemporan american Neil Simon este o comedie alcătuită din patru, se poate spune “scheciuri”, din care în spectacol au răms numai trei: “Un Oscar”, “O nuntă” și “O entorsă”. Reprezentația este realizată de un regizor apreciat – Gelu Colceag,  într-o distribuție cu actori cunoscuți. Gelu Colceag deține știința de a construi scenic ritmat o comedie și de a specula cu imaginație umorul situațiilor.

         “UN OSCAR” este o satiră despre o vedetă nominalizată la celebrele premii. Carmen Tănase, o actriță prețuită pentru evoluția atât pe scenă, cât și pe micul ecran în telenovele, punctează portretul unei vedete ambițioase, invidioase și năzuroase. În rolul lui Sydney, soțul vedetei, aflat în preajma sa la momentul premierii, Mircea Constantinescu și el actor la Teatrul Odeon, susține admirabil, cu fin umor relația cu partenera.

         “O NUNTĂ” redă cu umor, scandalul dintre doi părinți a căror odraslă, în ziua nunții, se pare că nu mai vrea să se mărite și se închide în baie. Trăiesc dramatic situația disperată, dar cu rezultat comic spumos, Radu Gabriel și Tania Filip, actori - profesori care însă, activează și în diverse proiecte teatrale. Sunt remarcabili pentru modul în care găsesc resurse de expresie în specularea comicului situației și replicii.

         “O ENTORSĂ” prilejuiește un moment comic, când vacanța a două cupluri prietene, este tulburată de Bety care suferă la tenis o entorsă, ce iscă un scandal între cei patru. Exploziv dezvoltă cu mult umor situația Tania Filip (Bety), Radu Gabriel (Bill), Mircea Constantinescu (Tom) și Radu Maria (Tina).

         În roluri de figurație din ultimele două episoade mai apar tinerii actori, Cristina Constantinescu și Alexandru Pietricică. Nimeni din această distribuție nu apelează la exagerări în interpretare pentru evidențierea prin efecte derizorii a situațiilor comice. Se detașează însă, Radu Gabriel care deține un har aparte pentru comedie. Joacă mai puțin pe scenă și mai mult în seriale de televiziune, dar este nu numai un actor deosebit, ci și un regizor și creator de texte comice. Amintim că în 2011 a realizat “Filarmonica de comedie”, un excelent spectacol satiric despre actualitate, prezentat la Teatrul de Comedie (comentat pe blog). Se alăturau lui Radu Gabriel, Marius Florea Vizante și Gheorghe Ifrim , apreciați actori comici. Inexplicabil spectacolul a dispărut din repertoriile curente, dar iată că după trei ani este preluat de “Teatrelli”.

         În peisajul tern al spectacolelor verii, “Hotel California” rămâne o reprezentație amuzantă. Distribuția și regizorul meritau însă, o alegere repertorială cu substanță, nu o înșiruire de scheciuri modeste ca țintă satirică. “Teatrelli” este totuși, un teatru de proiecte finanțat de Primărie, dar proiectele arătate până acum, se rezumă a servi în special, personalități ale teatrului, nu și pe tinerii actori care se zbat să își afle un rol în teatrul independent.

P.S. Vom mai comenta pe parcursul verii, o serie de spectacole din stagiunea de curând încheiată, restante, și care nu s-au detașat prin diverse calități.

“ RINOCERII “ – TEATRUL NAȚIONAL “MARIN SORESCU” din CRAIOVA

PUNCT FORTE – MANEVRA PLASTICĂ

         Stagiunea teatrală se pare că s-a încheiat cu un spectacol-eveniment de Robert Wilson oferit de Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova, “Rinocerii”. Despre celebrul creator american s-au scris și evident se vor mai scrie mii de pagini, Robert Wilson fiind o personalitate complexă, multipremiată internațional pentru producții teatrale și apreciată pentru o sumedenie de expoziții de artă plastică originale. Robert Wilson a uimit prin creațiile sale privitorii de pe toate meridianele – americane, europene ori asiatice. În sfârșit, a ajuns și în România prin sârguința de manager dovedită de Mircea Cornișteanu, după cunoașterea sa “în direct” la două ediții ale Festivalului Shakespeare ce aparține tot Naționalului craiovean al cărui director este; amintim spectacolele “Femeia mării” în 2005 și “Sonetele lui Shakespeare” în 2012.

Robert Wilson

         Se impune de la bun început o precizare, Robert Wilson a studiat cu pasiune în tinerețe arhitectura și artele plastice, s-a remarcat în o sumedenie de expoziții prin desene, picturi sau sculpturi, a inventat și “portretele video” HD cu celebrități. Demersurile de plastician activ îl apropie de teatru cu dorința de a construi un alt gen de convenție și expresie.

         Pentru “Rinocerii” a lucrat ca regizor, scenograf și lighting concept alături de o numeroasă echipă personală în care au fost cooptate ca asistenți și nume cunoscute de la noi, precum tânărul regizor Bobi Pricop (asistent regie) sau Adrian Damian (scenograf asociat) și alți colaboratori, plus echipa tehnică extraordinară a Naționalului craiovean. Spectacolul este o superproducție de imagine șocantă. Decorul aparent pare simplu și se rezumă la câteva scaune  și mese sau ruinele cu coloane desprinse din vremea antică. Imaginile au vrut trimiteri discrete spre diverse epoci istorice. 

Costumele și în special machiajul, prezintă personaje-marionetă care participă la animarea imaginii mereu mișcate printr-un montaj spectaculos. Cheia “vieții” imaginii este însă, lumina ce devine un personaj esențial. Prin jocul luminii se subliniază sensuri multiple, comice și dramatice, ale disperării degradării unei societăți în care comunicarea verbală a devenit mecanică și distruge omul. Cortinele de lumină departajează secvențele prin coloratură și intensitate. Rampa scenei este îngrădită prin o înșiruire de “casete” luminoase, orbitoare sau nu, în funcție de secvență. Planurile de joc au trepte semnificativ concepute.

 De la începutul reprezentației, spectatorul e primit de o serie de capete umane albe, împlântate în podeaua scenei din fața cortinei roșii, trase. Parțial, pe parcurs, unele din ele, tot cu cortina trasă, se vor anima, aceste capete fiind parcă resturi ale unei lumi degradate. Planul principal de joc râmăne scena cu elemente de decor mereu schimbate și manevrarea imaginii prin culoarea și intensitatea luminii. Planul fundalului folosește în actul întâi proiecția unei păduri uscate aflate în pragul distrugerii, în care intervine, la un moment dat, un rinocer imens ce va frânge rând pe rând copacii. Acestă proiecție este momentul cel mai consistent al imaginii generale cu sens al “rinocerizării” personajelor marionetă dintr-un univers în care comunicarea a dispărut. Monologul despre “om” din final, pare morala  unei fabule și nu mai are aceiași susținere prin imaginea dezvoltată în alte momente.

         Robert Wilson este un magician al imaginii teatrale aplicate prin decupajul “stărilor” plastice solicitate de conceptul său asupra piesei aleasă ca pretext. Personajele, replica, trec în planul secund prin convenția acestui gen teatral dezvoltat de plasticianul american. Firește “adaptează” piesa la convenția sa plastică în care textul e rezumat la un singur personaj, nu Beranger, ci “martorul – logician”, un personaj inventat în scenariul realizatorului american. Acesta va repeta mereu obsedant replici din scurte scene ale piesei, iar rolul este susținut coerent de Ilie Gheorghe. Celorlalte personaje – marionetă le mai sunt atribuite din când în când, replici din “bagajul” martorului – logician, iar actorii le “colorează” cu expresii corporale în principal, dictate de “sforile” mănuitorului din umbră. Demnă de toată prețuirea este adaptarea numeroasei distribuții la acest excentric concept de vizualizare scenică; se întâlnesc printre interpreții păpușilor – marionetă actori precum Valentin Mihali (Beranger), Claudiu Bleonț (Jean), Valer Dellakeza (Dudard), Mirela Cioabă (Madame Boeuf), Iulia Bleonț (Daisy), Tamara Popescu (Soția Băcanului) sau Angel Rababoc (Domnul bătrân) și alții.

         Robert Wilson se pare că a vrut să servească scenic și unele percepte despre teatru din scrierile estetice ale lui Eugene Ionesco pe care l-a cunoscut personal. Apropiată este de viziunea sa cea din 1958: “Teatrul este deopotrivă vizual și auditiv. El nu e o suită de imagini precum la cinematograf, ci o construcție, o arhitectură mișcătoare de imagini scenice (…) după ce ai dezarticulat niște personaje și caractere teatrale, după ce ai resprins un fals limbaj de teatru, trebuie să încerci, cum s-a făcut în cazul picturii, să-l rearticulezi din nou – purificat, esențializat.” Vizual realizarea acestui spectacol este admirabilă. Partea auditivă excelează prin muzica abundentă în primele secvențe în special, spre a atenționa asupra falsei comunicări într-o lume degradată relațional pe care răcnetele rinocerilor o va supune până la final. Cuvântul în diferențierea caracterială a personajelor trece în planul secund, în fața efectelor sonore și muzicale.

         Prin explozia de imaginație de creator plastic teatral, Robert Wilson poate fi considerat un Dali al regiei. Plasticianul Robert Wilson se exprimă pe scenă prin inspirate secvențe plastice, construiește un alt gen de teatru ca o “expoziție vie” mereu în mișcare. Înfrățește două arte – plastica și teatrul, cu atenție sporită față de prima. Provoacă spectatorul să judece “benzile desenate” de pe scenă fără transmiterea unei emoții directe. Propune astfel, o altă convenție teatrală, scoasă din rândul celei care de secole a fost transmisă prin actori, slujitori ai cuvântului.  Genul teatral original construit de plasticianul Robert Wilson “vorbește” prin imagine și așteapă din partea publicului confirmarea valorii în timp.

GALA ABSOLVENȚILOR UNATC – LICENȚĂ 2014, FACULTATEA DE TEATRU

ACEIAȘI ÎNTREBARE: ÎNCOTRO ÎNVĂȚĂMÂNTUL ARTISTIC ?

         De când se aplică fără discernământ Tratatul de la Bologna pentru învățământ, se simte și în învățământul artistic o decădere. După trei ani de studiu (!) absolvenții obțin o diplomă de licență și ar fi profesioniști în diverse domenii – actorie, regie, scenografie, coregrafie, teatrul de păpuși și marionete, teatrologie, management cultural, jurnalism teatral, etc. Unii dintre absolvenți își completează apoi, doi ani de studiu prin masterat și ambițioșii mai pot urma alți trei ani pentru doctorat. Sistemul presupune ca dascălii să fie “doctori”. Metoda se aplică în toate numeroasele universități de artă de stat și particulare. Ele produc anual, de exemplu, trei sute de licențiați în actorie, majoritatea cu studii contra plată. E drept, după jurnalele de știri și dezbaterile de la televizor s-ar părea că … România e un teatru imens, când îi asculți pe cei care conduc sau vor să conducă țara! Suntem însă, o țară mică și în teatrele sale adevărate, puține ca număr, sutele de absolvenți nu își pot găsi loc, nici măcar în cele independente.

         Nu toți din mult prea numeroșii absolvenți, dețin și harul special solicitat pentru opțiunea profesională, dar grav rămâne că învățământul artistic nu știe să cizeleze măcar talentul celor care îl au nativ. Dascălii “doctori” sunt numeroși, iar majoritatea lor nu au demonstrat pe scenă a fi personalități artistice și nu dețin nici datele solicitate de a fi pedagogi remarcabili. Ne învârtim într-un cerc vicios, iar rezultatul studiilor după Tratatul de la Bologna aplicat la noi, conform diverselor  interese discutabile, este foarte modest. Se agravează criza regiei, iar actori cu personalitate și instruire a tehnicii verbale și a expresiei corporale, sunt greu de descoperit. Majoritatea absolvenților încearcă să își dezvolte partiturile, stând față în față cu partenerul în paralel cu publicul, dând mereu din mâini ca să explice replica rostită “firesc” care nu trece însă, rampa.

         Gala Absolvenților UNATC - licență 2014 este un demers apreciabil pentru că prima universitate de stat cu un trecut valoros, beneficiază la Palatul Copiilor de două săli, “Ion Cojar” și “Octavian Cotescu” – nume celebre de creatori și pedagogi lipsite de … doctorate (!), unde se poate desfășura. E drept, nu întrebuințează permanent cele două săli, conform unui program de popularizare a tinerilor, cum era folosit, în urmă cu câțiva ani, Studioul “Casandra” în care se derula o adevărată stagiune teatrală. Pentru realizarea Galei se specifică participarea unei echipe alcătuită din 48 de persoane. “Managementul” a fost însă, minor. În perioada 18 – 29 iunie s-a derulat Gala. Au fost zece examene de licență pentru cei 53 (!!) de actori, 6 pentru cei șapte regizori, 6 pentru coregrafi și unul pentru cei 8 actori păpușari, plus contribuția celor 11 scenografi la diferite proiecte, plus 6 teatrologi. Numărul licențiaților este impresionant, în special la arta actorului, și nu le putem dori decât … "baftă" pe drumul greu al profesiilor alese. Era imposibil pentru o persoană interesată de eveniment să poată urmări, doar în Gală,  toate numeroasele spectacole de licență. S-au alcătuit firește, jurii diverse pe secțiuni pentru a premia pe cei merituoși.

         Cei de la secția “Master anul I teatrologie, mamagement și marketing cultural”, implicați în organizarea Galei, se pare că după trei ani de studiu și unul la master nu au învățat niște reguli elementare pentru promovarea unui eveniment artistic. Distribuțiile, de exemplu, ce indicau în multe cazuri câte doi absolvenți pentru un rol, nu erau corectate pentru a cunoaște spectatorul cine joacă personajul în reprezentația la care participă. Proiecțiile video din foaier, nu sprijineau atractiv lansarea absolvenților. Ilustrații din spectacole nu au fost puse la dispoziție presei. Promovarea necesară și firească a colegilor de la actorie, regie, scenografie, era jalnică. Dânșii anunțau într-o fițuică din “dosarul” manifestației că scopul Galei ar fi de a cunoaște pe cei aflați la “început de drum” care “surprind crezurile unei generații curajoase ce adresează întrebări lumii și societății în căutarea unui alt fel de teatru”. Citatul se vroia a fi explicativ pentru cele văzute, dar licențele ridicau și întrebarea …ÎNCOTRO ÎNVĂȚĂMÂNTUL ARTISTIC, domnilor profesori doctori?!

         Din păcate, nu am avut posibilitatea de a urmări decât un număr redus din spectacolele actorilor și regizorilor aflați “ÎN CĂUTAREA UNUI ALT FEL DE TEATRU”, pe care le vom comenta mai jos în ordinea vizionării.

         “6 PERSONAJE ÎN CĂUTAREA UNUI AUTOR” – licență pentru ARTA ACTORULUI. Poate fi considerat un exercițiu pedagogic reușit pentru absolvenți. După trei ani de studiu la clasa prof.univ.dr. Florin Zamfirescu, coordonatorul proiectului de licență prof. asociat dr. Mirela Gorea alege pentru un grup de studenți piesa lui Luigi Pirandello. Scrisă în 1921, piesa a fost considerată modernă, atipică pentru dramaturgia acelei vremi, fiind apropiată chiar de absurd și suprarealism. Dascălul Mirela Gorea dovedește inspirație în selecția piesei pe care o adaptează cu simț pedagogic pentru a servi cât mai bine pe cei 17 studenți distribuiți. Rezumă piesa la o “dezbatere” între cele șase personaje care se confruntă cu o dramă și o echipă de actori cărora le solicită sprijin pentru a interpreta povestea lor. Majoritatea interpreților din cele două “echipe” era mereu prezentă în scenă, și fiecare trebuia să ia atitudine, să relaționeze pentru a da consistență situațiilor prin care se atacau două paliere – melodrama personajelor care caută un autor și preocupările actorilor ce trebuie a construi un spectacol sub îndrumarea unui regizor. Examenul de licență prindea astfel interes pentru a urmări fiecare interpret, indiferent de amplitudinea rolului ce îi revenea.

         Personajele de bază ale conflictului rămân Fiica vitregă și Tatăl, atribuite absolvenților Anamaria Olaș și Andrei V. Ciopec. Partiturile au o mare dificultate, dar interpreții le asimilau convingător. Anamaria Olaș reușea performanța de a dezvolta nuanțat, cu temperament și sensibilitate interioară, stările de revoltă ale Fiicei vitrege, gândea asupra sensurilor replicii. La rândul său Andrei V. Ciopec concepea atent portretul vinovăției tatălui. Cei doi absolvenți demonstrau capacitatea și pregătirea de a putea aborda partituri complexe și ample. Și celelalte personaje ce alcătuiau grupul celor șase se confrunta cu roluri dificile prin situațiile acțiunii. Andreea Lucaci (Mama), ca și Amir Qashou (Fiul) cu forță interioară conduceau implicările conflictuale. Roluri lipsite de replică erau susținute emoțional expresiv de Angela Bengescu (Fetița) și Adrian Loghin (Băiatul). O apariție apreciabilă oferea și Ana Maria Turcu în Madam Pace, fiind o viitoare  actriță specială și prin datele fizice.

         Grupul “actorilor” era interpretat cu inventivitate de Theodora Popa (Ingenua), Teodora Filip (Actrița principală), Alma – Nicolae Boiangiu (Actriță de caracter), Gabriel Chirilă (Actorul principal), Mihail Stan (Junele prim). Se dovedeau  mereu activi, susțineau  coerent mereu relațiile, punctau cu pricepere tipologia rolurilor, exprimau scenic date importante pentru profesia aleasă. În rolul Regizorului, Ionuț Deliu era corect ca intenții, dar nu completa întodeauna tipologia autoritarului ce are în subordine actorii.

         Meritele întregii distribuții se concretizează prin prezentarea personajelor credibil, printr-o rostire și frazare a replicii cu sens – lucru rar întâlnit la mulți dintre absolvenți! - și prin participarea , implicarea în relații și situații. Chiar dacă în reprezentație mai interveneau, în special, în a doua parte efecte scenice inutile și ritmul era în scădere, “6 personaje în căutarea unui autor” rămâne un spectacol de licență apreciabil, o “carte de vizită” pentru viitorii actori, cu grijă alcătuită de Mirela Gorea care în coordonarea sa a urmărit evoluția interpreților și s-a ferit de tentația originalității regizorale.

“RÂUL” – licență pentru REGIE - Alina Chiriac (profesori coordonatori – prof.univ.dr. Mihai Manolescu, prep.univ.drd. Alexandru Berceanu, titulaturi indicate de fițuica program) și pentru SCENOGRAFIE - Cătălin Manea (clasa prof.univ.dr. Ștefan Caragiu). Din păcate, licența Alinei Chiriac nu susținea prin nimic posibilile sale capacități de viitor regizor. A ales piesa dramaturgului englez contemporan Jez Butterworth care bănuim că ar fi urmărit căutările unui bărbat de a își afla sufletul pereche. Conceptul său regizoral era condus însă, confuz, fără a exprima un scop tematic precis. Decorul conceput de Cătălin Manea încerca să imagineze minuțios prin construct, exteriorul unei cabane pescărești de pe marginea unui râu secat. Era însă, forțat plasat spre fundalul scenei, îngreuna desfășurarea mișcării personajelor, dovedea lipsă de funcționalitate.

         Încâlcit era descifrată regizoral povestea iubirilor bărbatului pasionat de pescuit. Nu se detașa dorința căutărilor și nici profilul particular al femeilor invitate la cabană de către bărbat. Cel mai grav este că regizoarea nu a reușit  îndrumarea actorilor pentru a se face înțeleasă replica rostită. Vladimir Albu (absolvent clasa prof.univ.dr.Adrian Titieni) și Diana Mereu, Lia Sinchevici, Bianca Laiu (de la clasa prof.univ.dr Florin Zamfirescu) alcătuiau distribuția din care nimeni nu reușea să indice esența profilului personajului atribuit. În numele unui așa zis firesc, toți rosteau aproape neinteligibil replica, șoptit, uitând că firesc presupune și comunicarea unei idei sau stări interioare. În cazul de față, firescul impus de regie era un fals, o citire căznită la prima vedere a frazei. E posibil, ca actorii sub o altă îndrumare regizorală să reușească totuși, remarcarea datelor personale pentru profesia aleasă.

         Sub toate aspectele “Râul” deziluziona asupra pregătirii și calității participanților la această licență de regie.

         “VISUL UNEI NOPȚI DE IARNĂ” – producție de licență pentru ARTA ACTORULUI, clasa prof.univ.dr.Florin Zamfirescu, coordonator proiect lect.univ.dr. Marius Gîlea. Piesa lui Tudor Mușatescu, generoasă pentru actori, a fost “adaptată” , ca să i se dea reprezentației o notă comică vulgară de succes imediat la public de către coordonatorul producției de licență. Pedagogul a mai aplicat “adaptării” și intenții cu pretenții regizorale, ce dezavantajau pe susținătorii licenței pentru “arta actorului’. Rolurile ofertante propuse de Tudor Mușatescu erau schematic rezumate și se transformau în desene lineare de personaje. Majoritatea celor din distribuție întrebuințau pentru expresie agitarea mâinilor. Replicile erau rostite uniform ca la o primă lectură. Frazarea, nuanța, evidențierea contextului situațiilor, erau absente din coordonare. Tinerii absolvenți poate dețin calități native pentru profesie, dar nu au avut sprijin din partea celui care le-a coordonat licența și nu le-a exploatat posibila personalitate. Astfel, Maria devenea o prostovană copilă, îndrăgostită, iar Ioana Călin încerca să concretizeze naivitatea, farmecul și sensibilitatea personajului, ce se spulberau adeseori și absolventa demonstra a fi apropiată de rolul iepurașului dintr-un spectacol pentru copii. Într-o schemă de posibil intelectual scriitor de succes, se transforma Alexandru, iar Eranio Petrușka relata mereu cu aceiași expresie stările personajului îndrăgostit de Maria care uită brusc de fosta iubită. Diana Mereu în Elvira, fosta parteneră a lui Alexandru, se detașa din distribuție prin ținută și dorința de rostire pe înțeles a replicii. Slujitorul lui Alexandru, Manole devenea în intenția regiei, executant al unor efecte comice penibile, și Vasile Revnic … aluneca mereu pe covorașul din scenă. Părinților Mariei erau atribuite alte efecte comice ale regiei și adaptării; Ana – Maria Turcu era doar, o mamă nemulțumită că soțul e bețiv, iar Adrian Georgescu încerca să  marcheze viciului său. Și prietenul Mariei, Milică prin adaptare se vroia a își rezolva nemulțumirea că își pierde iubita, tot prin beție, iar Tudor Morar executa cerințele pedagogului – regizor. Sora Mariei, Fanța, era o altă schemă de personaj ca  femeie de moravuri dubioase, iar Ana – Bianca Tudorică se căznea să îi redea scenic profilul. Absolvenții au fost dezavantajați de “coordonarea” licenței prin “adaptarea” piesei pentru un spectacol banal de regie, lipsit însă, de preocuparea pedagogică obligatorie de a evidenția datele personale ale foștilor studenți.

         Juriul secțiunii ARTA ACTORULUI (Maria Zărnescu, Ion Parhon – critici de teatru și Marius Stănescu – actor) au premiat drept cea mai bună actriță a Galei pe IOANA CĂLIN, bănuim pentru sensibilitatea sa deosebită.

         “ONDINE” - producție de licență ARTA ACTORULUI, clasa prof.univ.dr. Florin Zamfirescu, coordonator de proiect asist.univ.dr. Cristina Briciu. Coordonatorul optează pentru piesa lui Jean Giraudoux cu multe personaje pentru a servi licența “generației curajoase” aflată “în căutarea unui alt fel de teatru”. Numai că modul în care a coordonat licența absolvenților a avut drept rezultat … o serbare școlară din “casa de cultură” a unui sat uitat de lume. A alăturat coordonării sale, trei (!) să le spunem scenografi. Andreea – Diana Nistor și Raluca Alexandrescu au vrut să indice un decor pentru cele trei spații ale acțiunii – casa familiei modeste unde trăiește și Ondine - nimfa apelor și castelele Regelui și Cavalerului; au încropit decorul din perdele și obiecte de mobilier, neinspirat alese și plasate. Celor două li s-a alăturat și Anca Polcovnicu pentru a crea costumele numeroasei distribuții care păreau împrumutate de la un modest teatru pentru copii. Costumele însă, erau urâte, foloseau forțat cizme militare sau drept accesorii pentru cuplul regal diademe ca la nunțile mahalalei. Lumea fantastică a poveștii era distrusă prin imaginea scenografică și dezavantaja interpreții. Este cunoscut că universitatea, ca și teatrele, nu dispune de fonduri pentru o scenografie spectaculoasă, dar un dascăl putea apela la o scenografie simplă, marcând doar prin accesorii inspirat alese personajele. “Ondine” și prin scenografie s-a transformat într-un basm povestit scenic la o serbare școlară încropită de elevii din clasa a patra.

         Personajele fiind numeroase, unor absolvenți le-au fost atribuite mai multe roluri marcate în principal prin schimbarea costumelor și mai puțin prin interpretare. S-au luptat cu această situație Lia Sinchevici (Ondina, Violante, Grete), Diana Mereu (Ondina, Doamna de la Curte, Venus, Fata de la vase), Liviu Chițu (Bertram, Primul Judecător, Servitorul), Alexandru Sinca (Dresorul de foci, Al doilea Judecător, Servitorul) și Amir Qashou (Poetul, Al treilea Judecător, Păzitorul de porci, Ulrich pescarul). Lor au fost alăturate de coordonatorul regizor și câteva copilițe pentru nimfele figurante. Pentru rolurile centrale, coordonatorul nu a manifestat priceperea pedagogică de a îndruma pe cei distribuiți pentru creionarea convingătoare a personajelor. Au reușit totuși, detașarea din demersul simplist al interpretării de serbare școlară, Lucian Rus (Cavalerul), Elena Voineg (Eugenie) și Gabriel Chirilă (Auguste) care dezvoltau coerent personajele, indiferent de amplititudinea partiturilor și susțineau relaționarea cu cei din preajmă. Portretul Cavalerului Hans cel îndrăgostit de Ondine avea consistență pentru că Lucian Rus gândea și rostea clar, cu sens replica, o susținea adeseori și prin expresie adecvată situațiilor. Cu sinceritate interioară construiau roluri secundare,  Elena Voineg și Gabriel Chirilă, pe cei doi soți sărmani ce aveau în preajmă pe Ondine. Din păcate, Cătălina Bălălău nu a beneficiat de atenția coordonatorului pentru descifrarea în profunzime a personajului central, Ondine. Rostul simbolic acordat de Giraudoux lui Ondine de a demonstra necesitatea profunzimii adevărului și în relația de iubire, era anihilat de interpreta care transforma nimfa doar, într-o copiliță naivă și aparent năzuroasă, îndrăgostită de Cavaler. Cătălina Bălălău reușea a evidenția complexitatea personajului, abia spre final în scena judecării lui Ondine și prin susținerea sensibilă a relației cu Hans. Absolventa nu a putut depăși dificultățile rolului pentru a demonstra pe deplin calitățile pe care poate le deține. În Bertha, un alt personaj important al conflictului, Ada Galeș încerca stângaci să prezinte o femeie ambițioasă, opusă lui Ondine, dornică de a îl cuceri pe Cavaler. Regele (Tudor Morgovan), Regina (Ana – Bianca Tudorică), Șambelanul (Danni Ionescu) și Regele Ondinelor (Marian Olteanu), apăreau ca prezențe dintr-o poveste pentru copii cu “a fost o dată, …”, actorii “citind” replica fără sensurile solicitate de dramaturg.

         Trist rezultat pentru această grupă de absolvenți că au fost supuși unei coordonări de proiect lipsită de pricepere pedagogică. De pildă, în cazul prezenței active în scenă, dar cu replica absentă, interpretele caracterizau doamnele de la curte … agitând evantaie, fără participare relațională. Este unul din multele exemple ce dovedeau că absolvenții nu au nici o vină pentru transformarea examenului de licență într-o serbare școlară de elevi amatori. Corpul pedagogic poartă vina nereușitei interpretării lor.

         “RINOCERII” –producție pentru licență REGIE, Ionuț Anghel în coordonarea prof.univ.dr. Mihai Manolescu; prof.univ.dr. Florin Zamfirescu; asist.univ.dr. Alexandru Berceanu; prof.univ.dr. Ștefania Cenean – bănuim pentru clasa de scenografie, dar fițuica program nu indica precizarea dacă Andreea Moisescu și Ioana Ungureanu își susțineau poate licența la scenografie. Costumele și decorul create de Andreea Moisescu și Ioana Ungureanu serveau cu pricepere “conceptul” regizoral, imaginea generală sporea în intenții chiar și prin manevrarea perdelelor și coloratura machiajului și accesoriile costumelor. “Conceptul” regizorului Ionuț Anghel rămâne însă, discutabil. După doar trei ani de studiu, regizorul își permite un spectacol de licență pe un scenariu personal, DUPĂ Eugene Ionesco, abordând piesa ca un pretext pentru mesajul său confuz de satiră față de pericolul uniformizării periculoase a societății. Dacă scria dânsul un text, îl putea intitula semnificativ “Claunii” sau “Roboții”. Din rămășițele piesei lui Eugene Ionesco a prestat scenic o înșiruire incoerentă de improvizații pentru a convinge satiric că o lume a roboților ar putea fi distrusă de … rinoceri. Dovedea inventivitate apreciabilă în unele din improvizațiile sale, dar și lipsa unei instruiri culturale. Prologul inventat atenționa că Beranger ar fi un claun visător, ca și Dudard, ce nu se vor transforma în rinoceri. Celelalte personaje ale lui Ionesco se prezentau ca un cor activ, în halate, cu chipuri machiate în alb și desene stridente, purtând și accesorii de costum pentru a le diferenția tipologic. Păreau niște funcționari roboți. Nu lipseau muzica, țipetele, recitativele, în multe din manifestările insistente și inutile ale acestui cor. Erau desprinse apoi, din cor diverse personaje pentru a aminti de pretextul acțiunii lui Eugene Ionesco. Nota de bază era absurdul suprasolicitat cu rezultat comic la public, ca la circ. Nu mai discutăm că licențiatul nu a citit teoria lui Ionesco și chiar a unor regizori consacrați, despre adevărul real al absurdului. A mai și strecurat printre replicile scenariului său și înjurături neaoșe românești pentru a spori modernitatea “unui alt fel de teatru”. Efectele de vizualizare erau multiple, dar majoritatea lipsite de argumentul sprijinirii convingătoare a intenției tematice. Ionuț Anghel a vrut a fi mai presus de dramaturgul luat superficial drept pretext al licenței, dar scopul satirei sale se spulbera prin abundența de improvizații și finalul când Beranger ar ajunge … la balamuc în lumea invadată de rinoceri. Poate Ionuț Anghel deține calități pentru profesia aleasă, dar pregătirea sa în urma a trei ani de studiu, nu s-a făcut simțită pe deplin, și nici cea a bagajului cultural. Metoda improvizației scenice și nici cea a “împrumuturilor” din alte curente regizorale mature, nu i-au definit personalitatea. Meritorie rămâne însă, reușita sa de a convinge și lucra atent cu actorii pentru a se adapta “viziunii” sale. În ordinea distribuției menționăm participanții la această licență regizorală “experiment” cu dorința de originalitate.

         Vlad Benescu interpreta pe Beranger pe o linie particulară în raport cu ceilalți interpreți printr-o rostire gândită pe sens a cuvântului și susținerea activă a relațiilor cu fiecare partener. În Jean, Eranio Petrușka realiza cu pricepere caricatura unei persoane încrezute în principiile sale de viață; pe aceiași linie a caricaturii, dar simplist concepute se manifesta Daniel Drăgan în Băcanul și Papilon; Andreea Lucaci în Doamna cu pisica demonstra capacități vocale de excepție în recitativele atribuite de regie; lui Daisy îi imprima o notă de farmec comic, Mihaela Prosan; Liviu Popa (Dudard), Marian Olteanu (Botard), Ana Maria Turcu (Băcăneasa, Doamna Beuf), Adi Loghin (Logicianul), Tudor Morar (Domnul bătrân) și Amir Qashou (Mambo și altele), se adaptau sârguincios schemei regiei de a caricaturiza posibile tipologi sociale. Remarcabil este, dacă se poate aplica această observație într-un spectacol confuz ca intenții regizorale uneori vulgare, că totuși, absolvenții actori din distribuție arătau de astă dată, o pregătire a vorbirii scenice cu înțelegere a verbului replicii, cât și date muzicale, mulți dintre ei. Poate se va înființa cândva și va activa la UNATC și o secțiune specială dedicată musicalului, gen prețuit de public și dificil pentru interpreți.

         Juriul secțiunii REGIE TEATRU (Valentin Nicolau – dramaturg, Monica Andronescu – critic de teatru și Vlad Cristache – regizor) au acordat distincția lui IONUȚ ANGHEL, bănuim pentru fantezia sa aparent șocantă.

         “COPILUL ÎNGROPAT” – producție de licență pentru REGIE, Teodora Petre, clasa prof.univ.asoc.dr. Mihai Manolescu, asist.univ.drd. Alexandru Berceanu. Alegerea pentru un examen de licență a piesei cunoscute a dramaturgului american, Sam Shepard, este ambițioasă și riscantă. Piesa deține un conflict complicat și personaje vârstnice cărora le poți afla greu interpreți printre colegii absolvenți. Povestea uciderii unui copil într-o familie americană înstărită, are aparent miezul conflictual declanșator de suspans, dar exista și o bogată arie de demers psihologic și social, în constructul personajelor. Teodora Petre a “citit” și servit scenic textul cu mai multă atenție în primul act, ca apoi să îi răstălmăcească sensurile. A vrut să speculeze crima și a încărcat ilogic cauzele și urmările asupra personajelor. De pildă, sugerarea insistentă asupra relațiilor sexuale ale lui Halie, chiar în final cu preotul Dewis, răsturnau artificial consistența scrierii. Dodget și soția sa Halie, capii unei familii distruse și prin crimă, sunt la apus de viață și relația lor este în piesă, mult mai complicată. În acest examen de licență regizorală, remarcabil era decorul creat cu știință plastică de Raluca Alexandrescu prin care configura inventiv spațiul unei case aflate în pragul prăbușirii, la fel ca și locuitorii săi din familia Dodge. Decorul funcțional, cadra atmosfera solicitată de piesă, dar era însă, confuz întrebuințat de regie. Teodora Palade nu a urmărit coerent cauzele degradării familiei respective și nici conflictele ivite între generații. A ales însă, o distribuție apreciabilă pentru efortul de adaptare la vârsta și caracterizarea unor personaje cu dizabilități, cât și la “conceptul” său de tratare scenică. Tânărul absolvent, Daniel Drăgan se ferea cu inteligență de posibilitatea unei compoziții de rol în bunicul Dodge cel bolnav, alcoolic și aparent decrepit. Reușea să dea un desen apreciabil structurii personajului și prin rostirea cu sens a replicii. Pe Halie, soția sa, regia o vroia mai tânără și încă activă sexual, iar Anamaria Olaș abil se supunea și oferea însă, un personaj desprins parcă din alt text și context. Ianny Panait în Tilden, fiul cel mare al familiei, și Eranio Petrușka în Bradley, fiul mijlociu, rămân apreciabili pentru soluția de a nu supralicita în interpretare particularitățile defectelor psihice și fizice atribuite de dramaturg și regie, personajelor. Actorii încearcau să definească substratul degradării personajelor în urma crimei aparent uitate și nu pedalau pe defecțiunile fiecăruia. Deosebită era Teodora Popa în Shelly care vine alături de iubitul său Vince, nepotul lui Dodge, în familia lui distrusă și prin fapta de mult comisă. Atent, pe două coordonate definea  personajul, Teodora Popa, pe constatările șocante ale suferinței fiecărui membru al familiei în care a poposit accidental, dar sugera  și posibilul trecut al lui Schelly cu unele similitudini în prezent. Actrița trăia sensibil situațiile personajului, relaționa cu cei din preajmă și găsea nuanțe potrivite pentru cuvânt și expresie în raport cu conflictele. În Vince, Liviu Popa era obligat să dezvolte rolul pe două dimensiuni simpliste. O atitudine caracterială avea la venirea după mulți ani în familie – de tânăr rebel și interesat de o apropiere normală, și alta când devine moștenitorul rămășițelor fermei, ca indivit cinic și profitor. Peste toate, regia plasa ca metaforă în acel moment și false efecte prin “ploaia” de boabe din tavanul aflat în pragul prăbușirii,  numai că prin acel tavan nu a intervenit pe parcurs și ploaia mereu evocată de personaje cu sens pentru dramaturgia piesei. Personajul preotului Dewis, transformat forțat de regie într-un bărbat atrăgător, nu oferă posibilitate remarcării interpretului Mihnea Nicolau. Licența, prin suprasolicitări regizorale în tratarea textului de la care a pornit, nu comunica o țintă precisă asupra dramaticii destrămari a familiei fermierului.

         Juriul pentru secțiune SCENOGRAFIE (Ion Cazaban – critic de teatru, Puiu Antemir, Constantin Ciubotaru – scenografi) a acordat premiul pentru licență proiectului propus de RALUCA ALEXANDRESCU.

P.S. Demn de apreciat era un posibil program de sală, configurat sub forma unei ediții a ziarului “The Telegraph”, conform căruia am citat și distribuția.

         SPECTACOLUL FINAL AL GALEI …

Un prilej de acordarea a numeroase premii și prezența pe scenă a dascălilor și licențiaților a fost spectacolul final al Galei Absolvenților de la Facultatea de Teatru a UNATC, ce aducea cu o serbare școlară. Premiile au fost numeroase și firește, primite cu aplauze entuziaste de către tinerii spectatori. Nu pot înșirui toate premiile pentru a nu greși vreun nume, deoarece entuziasmul aplauzelor le acoperea, iar cei de la marketing până la această oră nu au reușit să transmită un comunicat de presă cu lista completă a premianților. Cuvântul de deschidere al rectorului universității, Adrian Titieni cuprindea subtil și cu tâlc, multe constatări și sfaturi către tinerii absolvenți cărora le dorim și noi “baftă” și forță să afle șansa afirmării depline.

         Regret că nu am putut urmări toate examenele de licență datorită programării lor. Cele comentate mai sus demonstrează însă,  în general, o stare precară a învățământului artistic.

1.    Numărul de absolvenți la secția “Arta Actorului” este mult prea mare – 53 (!). Se cultivă iluzia că toți pot deveni actori activi, intenție ce îi va afecta în viitor pe mulți.

2.    Se constată superficialitate în cizelarea aptitudinilor vocale, dicție, frazare, expresie corporală.

3.    Nu se face simțită instruirea culturală a tinerilor de a gândi sensul și subtextul cuvântului rostit.

4.    Acordarea de premii separate pentru actorii licențiați la “arta actorului” și cei selectați din distribuțiile licențelor la regie, este ilogică. Ridică și întrebarea – pedagogii de la “arta actorului” au ignorat oare în cei trei ani de studiu, calitățile unui absolvent ce se pot descoperi numai într-un examen de regie ?!

5.    Premiile ar trebui să atenționeze și asupra celor care interpretează roluri secundare. Un actor care rezolvă credibil un rol secundar poate fi remarcat mai repede decât colegul de distribuție din rolul principal dezvoltat fără consistență.

6.    Pedagogii coordonatori ai licențelor la “arta actorului” nu au menirea de … regizori ai spectacolului. Dânșii au obligația de a evidenția capacitățile absolvenților în roluri atribuite conform personalității fiecăruia.

7.    La spectacolele pentru licența regizorilor, absolvenții, dar și pedagogii trebuie să răspundă la întrebările: “De ce s-a ales piesa și autorul său?” și “Ce s-a vrut a se comunica prin demersul regizoral?”.

P.S. La unul din spectacolele examenelor de licență, publicul afla distribuite pe locurile din sală un bilețel: “Telefoanele mobile sunt o nenorocire pentru teatru. Radu Penciulescu, regizor și pedagog de arta actorului”. Bănuim a fi o inițiativă a celor de la management  cultural, demnă de luat înseamnă. Trebuie însă, să le amintim că Radu Penciulescu este o mare personalitate afirmată și peste hotare, și a fost … pedagogul regizorilor remarcabili care au revitalizat teatrul nostru. Nimerit era pentru absolvenți și public, un citat esențial pentru Gală, din teoria estetică a meșterului Radu Penciulescu, expusă și în scrierile sale publicate: ”PIESA SE REMONTEAZĂ PRIN ACTORII CARE FAC VIZIBIL CEEA CE ESTE INVIZIBIL ÎN TEXT”.