“ ȚINUTURILE JOASE “ – TEATRUL GERMAN DE STAT din TIMIȘOARA
( Secțiunea : “De toate pentru toți”)
EXCELENTĂ DEMONSTRAȚIE DE TEATRU DOCUMENTAR
Când două personalități
apropiate în gândire, se întâlnesc – autor și regizor - și au în preajmă o
echipă sudată, rezultatul nu poate fi decât un spectacol impresionant.
“Ținuturile joase” este o adaptare realizată de Niky Wolcz, Valerie Seufert,
Ula Wolcz după un volum de
povestiri scrise de Herta Muller, laureată a Premiului Nobel pentru literatură
în 2009, de origine din Banat, cu tatăl șvab. Peste treizeci de interpreți ai
echipei Teatrului German de Stat din Timișoara – actori și colaboratori – își
unesc forțele pentru a da viață scenică evocării existenței unei comunități a
unui sat de șvabi din Banat. Este un sat cu tradiții, o oază de la care a
pornit și Herta Muller, dar și Niky Wolcz, care a emigrat în Germania, și în
prezent este profesor la Columbia University din America.
Propunerea
lui Niky Wolcz este de teatru documentar, inventivă și prin îmbinarea
armonioasă a ilustrației teatrale scenice cu proiecții (regia filmelor : Bogdan
George Apetri). Realizează un joc original între realul scenic și film. Momente
din scenă se continuă în film sau scvențe din proiecții se amplifică în spațiul
scenic. Decorul lui Helmut Sturmer, discret îngrădește spațiul scenic cu
garduri laterale din sârmă, și sugerează interior locuri diverse de joc prin
accentele de moblier cu trimitere metaforică. Regizorul se apropie prin
ilustrarea teatrală de expresionism, aplicat teatrului epic, teatrului
documentar, pe scenariul rezultat din adaptarea povestirilor scriitoarei. Cum
textul nu are conflicte, ci doar relatări despre o familie cu bunici și
străbunici, spectacolul trăiește prin imagini viața din satul de șvabi.
Niky
Wolcz, maestru în mișcare, conduce admirabil ansamblul și construiește momente
memorabile care transmit emoție. Mișcarea expresivă, gesturile fiecărui membru
al ansamblului, dublează cuvântul povestirilor. Scrierea Hertei Muller conține
o replică rafinat poetică, dar și intenții fine de ironie față de unele
situații evocate. Cuvântul este exploatat cu tot sufletul de actorii numeroasei
distribuții, de la vârstnici până la copii. Secvență după secvență, printr-un
montaj ingenios al regizorului, integrează spectatorul în lumea tradițiilor
celor din sat, unde viața își are regulile ei, oamenii dorințele lor, unde
binele și răul se confruntă zilnic.
Un
spectacol special, ieșit din nota obișnuitului diverselor tendințe aplicate
stângaci, este “Ținuturile joase”, printr-o imagine teatrală bogată în sensuri
. Trimiterile contextuale ale acestei reprezentații, implică, atrăgeau spectatorul
chiar și pe cel necunoscător al limbii germane care nu urmărea traducerea de pe
ecran, prin interpretarea
strălucită a distribuției.
“ ÎNAINTE DE PENSIONARE “ – TEATRUL NAȚIONAL din TIMIȘOARA
(Secțiunea : “Strindberg, înaintași, urmași”)
UN EXPERIMENT, LIPSIT DE CONSISTENȚĂ
Piesa lui Thomas Bernhard ,
romancier și dramaturg de origine austrică își găsește cu greu un loc în
secțiunea : “Strindberg, înaintași și urmași”, chiar dacă scrierea are tendințe
de analiză psihologică. Trei personaje alcătuiesc o familie stranie ; Rudolf
Holler este fost ofițer nazist, ajuns judecător, și își sebează ziua de naștere
alături de sora sa cea mare, Vera, fanatică admiratoare și sora cea mică, Clara
care încearcă să reziste într-un scaun cu rotile, demenței oarbe a celor din
preajmă. Prin torționarul Rudolf Holler, dramaturgul face trimitere spre
pericolul dictaturii ce poate distruge umanitatea. De la acest subiect al
acțiunii și intențile tematice ale piesei , până la spectacol este însă, cale
lungă , datorită experimentului teatral lipsit de consistență, propus de
tânărul regizor, Christian Papke, născut în Elveția, activ în diverse state printre care și
în Austria. Originalitatea experimentului său, se rezuma prin urmărirea
spectacolului petrecut într-un fel de “dioramă” și prin insistența pe
proiecții. Scenograful Alois Galle, îngrădea printr-un perete transparent ,
mărginit jos de o “ramă” groasă neagră, decorul unei sufragerii tradițional
realiste, dar cu un fundal, ecran de proiecție. Această scenografie bizară,
dezavantaja posibilitatea de urmărire a mișcării interpreților, dirijată
regizoral în cel mai obișnuit spirit realist. Christian Papke dezvolta exagerat
tendințe naturaliste chiar, în cazul mesei aniversare a lui Rudolf, și în alte
momente. Proiecțiile sale insistau pe imagini cu Ceaușescu și alți dictatori, fără
o argumentare în relațiile din scenă între cele trei personaje, cărora li se
mai adăuga și intervenția Clarei ca adolescentă, sora mezină , personaj care se
exprima prin … dans. Proiecțiile se amplificau și cu imagini din tinerețea
celor trei, transmise de pe laptopul personal al Verei, sora cea mare ,
interpretată ca o debilă mintal cu o vorbire sacadată, ce ar fi vrut prin
evocarea fotografiilor să aniverseze și să își arate prețuirea pentru fratele său. Vizualizarea și
teatralizarea scenelor erau ridicole, nu își găseau sprijin în situații și
replică. Personajele aveau tipologii construite de dramaturg pe o solidă linie
psihologică , dar ignorată de
regizor. Actorii executau docil indicațiile regiei, rezultatul fiind niște
personaje schematice, caricaturi fără sens direcționate. Păcat de calitățile
personale ale actorilor – Doru Iosif (Rudolf Holler), Ana Maria Cojocaru
(Vera), Ana-Maria Pandele (Clara), Eva-Maria Danciu (Clara tânără) -,
împrăștiate de un concept regizoral ilogic construit în raport cu piesa. Se
vroia un experiment, sufocat însă, de multiple exagerări în relații și conflict, dictate de regie. Mesajul tematicii piesei dispărea.
Când
avem câțiva regizori tineri, puțin e drept, care își găsesc cu greu, un teatru unde să exprime tendințe de inovație teatrală, este penibil ca
un teatru cu pretenția de a fi național, să apeleze la un nume de peste hotare
pentru intenția de “modernizare” a expresiei teatrale.
Spectacolul
a fost găzduit în Capitală de noua Sală multimedia a Naționalului bucureștean,
ce prezintă surprize plăcute. Una dintre ele, este spațiul expozițional, lansat
prin expoziția de fotografie a austriacului Peter Schubert, cu elemente
decoraționale de fațadă.
P.S.
Ziua de joi, 1 noiembrie a mai oferit și “FATA DIN
CURCUBEU” , un recital
remarcabil al actriței Tania Popa, comentat pe blog la data premierii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu