“ PESCĂRUȘUL “ – TEATRUL DE COMEDIE

         “ … RATARE …”

Cum nici un “algocalmin” – evocat în replica acestui spectacol cu o piesă celebră de Cehov ! – nu aduce un sprijin credibil pentru intenția actualizării scrierii, este necesar totuși, a cita intențiile regizorului Claudiu Goga, exprimate în programul de sală. “IUBIRE, SEX, OBSESIE, TRĂDARE, RATARE, MOARTE, ARTĂ – înșiruite astfel par a fi ingredientele unui film de Hollywood – dar acestea sunt temele principale din Pescărușul lui Cehov. Cum să ratezi o asemenea poveste?“, afirmă în scris, regizorul Claudiu Goga. Dar … având la dispoziție o distribuție cu nume prețuite ale Teatrului de Comedie și vedete de televiziune, regizorul nu reușește pe scenă, să pună convingător în practică proiectul său.

Mai întâi, surprinzător este că regizorul se eschivează să specifice “un spectacol DUPĂ Cehov” sau măcar “adaptare” de Claudiu Goga. Își argumentează, tot în programul de sală, viziunea sa astfel: “Eu nu cred în textul ca pretext pentru un spectacol. Mi se pare varianta cea mai superficială de a face teatru. (…) cred că actualizarea constă în modul de gândire, în psihologia personajelor care trebuie să fie una a zilelor noastre, în felul cum sunt descifrate și dezvoltate relațiile și situațiile teatrale în urma acestui mod de gândire, fără a trăda sensul fundamental al piesei (…) la dobândirea acestui mod de gândire, este necesar să ai o traducere bună, o traducere în limba vorbită azi.“ Mașa Dinescu, autoarea traducerii, este o bună traducătoare, dar psihologia personajelor, situațiile, nu se pot actualiza prin traducere, iar viziunea regizorală nu le poate transforma manipulând absurd intențiile de bază ale dramaturgului. “Algocalminul” inventat în 1922 și introdus în replica lui Anton Pavlovici Cehov în piesa scrisă în 1896 – un exemplu doar -, cum nici viziunea regizorală a lui Claudiu Goga, nu pot actualiza credibil scrierea. Invenții regizorale, precum trecerea în neființă a personajului Nina Zarecinaia, ca să argumenteze posibila sinucidere a lui Treplev, nu actualizează piesa, ci îi distrug conținutul, o transformă într-o melodramă sau un posibil scenariu de telenovelă banală, anulând textul inițial. Cinstit era ca regizorul să specifice “un spectacol DUPĂ Cehov”, dramaturg și prozator de valoare universală, pe care Claudiu Goga ambiționează să îl modernizeze. Uită însă, că Anton Pavlovici Cehov a adus inovația în dramaturgie încă de la sfârșit de secol XIX, prin teatrul realist psihologic în tragicomediile sale, rămase mereu actuale. Demersul regizoral pârjolește piesa, este incoerent și strident în numele intenției de a selecta din bogata tematică a scrierii două fațete: artă și teatru alături de dragoste și gelozie. O replică perfect gândită de Cehov, specifică “Teatrul are nevoie de forme noi”, dar regizorul o speculează neinspirat. Este trist ca la o premieră, la a doua parte a reprezentației, să constați locuri din sală rămase libere, pentru că peste 40 de spectatori se pare că nu au mai fost interesați nici măcar de prestația actorilor din acest spectacol.

Dragoș Huluba (Medvedenko) și Mirela Oprișor (Mașa)

În primul act se lansează desenul personajelor și o latură conflictuală a tematicii: arta. Decorul Liei Dogaru propune mai întâi, o scenă goală, neagră. Culoarea de bază a prezentării teatrale a acestei tragicomedii fiind negru. Cu o barcă vine în laterala scenei Mașa (Mirela Oprișor). Fumează și ia din barca din care apare apoi și  Medvedenko (Dragoș Huluba)… chiloții pe care îi pune pe dânsa ! În jur, barca are … pământ, element ce devine una din pretențiile metaforice ale inovației regizorale. Pe acea fâșie de pământ va fi adus și pescărușul ucis de Treplev (Alexandru Pavel) și împăiat în secvențele următoare, acolo va muri și Nina (Anca Dumitra), “învelită” fiind cu … pământ. Amintim că excelent a fost folosit motivul metaforic al pământului de regizorul Radu Afrim în “Năpasta”, spectacolul Naționalului bucureștean. Se aduce apoi, pe scenă un obiect învelit în plastic negru, ce se dezvăluie a fi o ușă albă, desenată apoi de Treplev cu graffiti. Este “decorul piesei” al cărui “autor” și “regizor” Treplev, alături de iubita sa Nina folosită ca actriță, vrea să prezinte mamei sale, actrița Arkadina (Emilia Popescu) și partenerului ei, scriitorul Trigorin (Ștefan Bănică ), cât și celorlanți locuitori ai moșiei unde trăiește, inovația privind teatrul. Nina interpretează cu o mască pe față, monologul scris de Treplev. Acest prim act, astfel propus teatral, lansează drumul vizualizării conceptului regizoral susținut prin decorul Liei Dogaru. Decorul modest, sprijină intențiile metaforice ale regiei, dar nu creează atmosfera emoțională, motivată de scriitură și rămâne alături de conceptul regiei un fals al dorinței de “teatru nou”. O serie de efecte abundă de la o scenă la alta. Multe personaje fumează, probabil să fie … actuale, un candelabru apare în cea de a doua parte a reprezentației în acel decor negru cu scaune, o masă și un birou în laterală, etc. Sunt numeroase artificiile de imagine fără sens plasate. Costumele Lilianei Cenean par apropiate ca linie a croiului de epoca scrierii, iar ilustrația muzicală (Claudiu Goga) completează ca accent denaturat pretențiilor de actualizare a piesei lui Cehov. Regia se pare că și-a dorit ca spectacolul să fie o tragicomedie, chiar dacă l-a finalizat ca o melodramă. Forțează note comice, cum ar fi beția administratorului moșiei, Ilia (Gheorghe Dănilă) sau o bătaie cu frișcă precum la Stan și Bran, cu Mașa, Treplev și Doctorul. Regizorul insistă și pe latura tematică a dragostei și geloziei, dar nu reușește să o impună prin tratarea relațiilor dintre personaje. Și prin restrângerea unor replici nu poate specula și transmite către public date esențiale despre statutul social și chiar de relația de rudenie între personaje. Efectele regiei continuă și în cazul ilustrării laturii tematice a dragostei. De pildă, în partea a doua a reprezentației, când Arkadina constată că amantul ei Trigorin este îndrăgostit de Nina, îl provoacă pe acesta la … un act sexual pe scaunul unde se află scriitorul. Spre finalul scenei, cinci personaje privesc mute în scenă spre cei doi ! Evident din viziunea regizorală nu lipsesc nici efectele stroboscopului în lumină roșie, la sfârșitul primei părți, pentru a sugera că Treplev ar vrea să se sinucidă. În acest spectacol imaginea teatrală generală este haotică, absentă fiind susținerea de către regie a profilului psihologic al personajelor și a situațiilor concepute de sărmanul Cehov căruia regizorul îi aplică o penibilă așa zisă actualizare, în ritm lent și plicticos.

Emilia Popescu (Arkadina) și Ștefan Bănică (Trigorin)

Mai gravă rămâne nefolosirea de către regizor a capacităților actorilor distribuiți. De confuzia acestui spectacol, scapă cine poate dintre actori în momentele când beneficiază de monologuri ce îi obligă la apropierea de sensurile dorite de Cehov. În ordinea indicată de autor, amintim distribuția. În Arkadina, femeia ajunsă actriță de prestigiu, venită într-o scurtă vacanță la moșia fratelui său Piotr (Florin Dobrovici) este distribuită Emilia Popescu. Regia tratează personajul de parcă ar fi o “divă” dezinteresată de lumea din jur; Emilia Popescu încearcă să sugereze pretențiile Arkadinei de persoană realizată, arogantă față de cei din lumea în care poposește, pasională față de amantul său Trigorin, un scriitor cu celebritate, și dezinteresată față de fiul său Treplev. Precizăm “încearcă” pentru că rezultatul interpretării sale nu este strălucit. Pierde din esența psihologică a personajului care confundă  succesul femeii de pe scenă cu datele realității vieții pe care refuză să le perceapă. De la “Marlene” în regia Cătălinei Buzoianu, actrița Teatrului de Comedie, nu s-a mai întâlnit cu un spectacol care să îi pună în valoare capacitățile deosebite pe care le deține.

Trigorin care o însoțește pe Arkadina în vacanța de la moșie, un scriitor frământat și de nemulțumiri personale, revine lui Ștefan Bănică. Interpretul demonstrează că este înzeastrat cu o paletă specială de a se evidenția nu numai pe micul ecran sau în concerte, ci și pe scenă. Dacă regia nu îl îndrumă spre relaționarea coerentă cu personajele din preajma lui Trigorin, actorul reușește însă, să definească substanțial profilul rolului, în monologul derulat în fața Ninei. Gândește în acel moment interiorizat replica, se transpune în starea personajului. Cum Cehov a fost doctor ca pregătire, firește că în piesele sale este nelipsit personajul doctorului. În doctorul Evgheni, compune atent profilul unui rezoneur, forțat implicat de regie în posible relații de iubire, Vladimir Găitan. Reîntâlnirea sa pe scenă este apreciabilă.

Anca Dumitra (Nina), Dragoș Huluba (Medvedenko)
 și Florin Dobrovici (Piotr)

Florin Dobrovici reușește remarcabil să compună din cioburi de text, prezența credibilă a fratelui Arkadinei, Piotr, moșierul bolnav. Personajul ajunge în scaun cu rotile, are leșinuri dictate de regie pentru boala sa, dar actorul păstrează coerent desenul profilului unui om modest, bucuros de anturaj și viață. Apropiată de intențiile lui Cehov pentru caracterizarea Polianei - sora Mașei, fiicele lui Ilia, administratorul moșiei (precizări greu de descoperit în spectacol) -, este Carmen Tănase. Chiar dacă demersul regizoral nu reușește să inducă scenic biografia, relațiile personajului cu cei din preajmă, Carmen Tănase compune cu finețe, nuanțat, portretul “asistentei” la nebunia de la moșie. Și când nu are replică, actrița este prezentă în situație prin atitudine. În Ilia, cu supunere față de regie, activează Gheorghe Dănilă, exagerând beția personajului, dar subliniind apoi, cu firesc umilința  față de cei cărora la slujește pentru administrarea moșiei. O personalitate afirmată în film, dar și în teatru, Mirela Oprișor în Mașa, este o altă interpretă înfrântă de conceptul regizoral. Tristețile interioare ale Mașei, deziluzionată de viață, actrița le trăiește cu măsură, dar eșecurile în iubire, forțat impuse teatral de regie, dezmembrează caracterizarea personajului. Beția insistentă și chiar sugerarea într-un moment că Mașa s-ar droga, nu dau consistență rolului. Încearcă să definească profilul lui Medvedenko, învățătorul modest, Dragoș Huluba cu măsură în expresie. Piesa în patru acte “Pescărușul” se axează în principal pe Arkadina (Emilia Popescu) și Trigorin (Ștefan Bănică), Nina (Anca Dumitra) și Treplev (Alexandru Pavel), dar în acest spectacol, regia suprasolicită împingerea în prim-plan a ultimului cuplu, căruia tinerii interpreți cu greu îi fac față. Anca Dumitra manifestă o sensibilitate interioară aparte în Nina Zarecinaia. Coerența dezvoltării caracterizării Ninei nu apare însă, în interpretarea actriței. Nina sa este mai întâi, o persoană naivă , visătoare la succesul devenirii ca actriță, îndrăgostită copilărește de Trigorin, ca apoi să devină în final, o nebună înfrântă de eșecurile vieții. Monologul din final, prin jocul actriței, pecetluiește spectacolul ca o melodramă lacrimogenă. Din păcate, tânăra actriță Anca Dumitra, lipsită fiind și de experiență, și de îndrumare regizorală, nu reușește aprecieri depline pentru acest rol. Analiștii operei lui Cehov, îl consideră apropiat de Hamlet pe Treplev, fiul Arkadinei și prin situațiile în care este implicat. Rolul revine în spectacol tânărului actor Alexandru Pavel care neîndrumat fiind regizoral, transformă personajul într-un isteric. Exagerează vocal în rostirea țipată a replicii, nu relaționează cu personajele apropiate lui Treplev - mama sa și ființa iubită, Nina. Distribuția se compltează cu George Grigore și Rădița Roșu în roluri tratate ca o figurație derizorie.

Este greu de prevăzut o afluență majoră de public, la acest spectacol – experiment, “Pescărușul”de Cehov integrat repertoriului Teatrului de Comedie, chiar dacă distribuția cuprinde nume cu notorietate. Vinovații … cu vină pentru eșecul său, poate sunt mai mulți, dar în primul rând rămâne conceptul regizoral că “teatrul are nevoie de forme noi”. Ambiția de “forme noi” a unui regizor este strict necesară, dar să nu ignore că trebuie servită de motivația descoperită în orientarea culturală față de clasicul dramaturg ales, care nu poate fi tratat ca un pretext.